Total Recall

Iată că am ajuns să văd remake-ul după Total Recall, SF-ul legendar din 1990. Abia dacă merită să bag în seamă acest nou film din 2012, cu actori obosiţi, dezinteresaţi, cu efecte speciale pur şi simplu plicticoase, cu o rescriere a scenariului care ignoră cele mai interesante părţi ale originalului, lipsită de orice alt sens, decât unul pecuniar. Aşa că mă voi scufunda în propriul meu recall.

 
Trailerul filmului din 2012

Când vorbesc despre filmele de acum 20 de ani, nu am cum să le comentez până nu îmi amintesc de colegii de clasă primară cu care anticipam, speculam, desenam personaje pe bănci, în timpul orelor de muzică sau geografie. Singura istorie pe care o cunoşteam era "Ceauşismul", iar geografia occidentală care ni se deschidea în acei ani '90 (nu doar nouă, ci unei întregi Românii) era atât de fascinantă, încât nu mai conta trecutul, nici prezentul, ci doar viitorul imaginar.
Dar nimic nu este doar imaginar atunci când îl vezi pe ecranul cinematografului. Pe tărâmul nostru de atunci - al copilăriei - visul, dorinţa, amintirea, se contopeau cu realitatea imediată, la fel ca în Total Recall. Una din marile plăceri era să vorbesc cu colegul meu de bancă despre filme pe care nu le văzusem încă, să le anticipăm şi să le construim din bârfele şi zvonurile ţesute în jurul lor. Pe atunci filmele străine nu ajungeau instant pe ecranele româneşti, era inerţia Româniafilm-ului din anii comunismului. Persista şi foamea spectatorilor de cinema occidental, satisfăcută cu ţârâita de casetele Margaretei Nistor din anii '80 şi în curs de potolire graţie "liberalizării" pieţei de distribuţie locală (apăruse un distribuitor ambiţios - parcă numit "Guild Film" Romania - şi rivaliza cu RF).
Total Recall s-a anunţat încă din start ca o grozăvie nemaivăzută. Titlul era abscons, greu de tradus (recall e o nuanţă a lui remembrance, în sensul unei colecţii de amintiri, în cazul de faţă se referă la recuperarea în totalitate a memoriei). "TOTO RICO", cum îl pronunţa colegul meu: un film cu Planeta Marte, mutanţi, depresurizări... şi multe alte neologisme. Curând am aflat de la tata că, fiind la onomastica unui amic, a tras cu ochiul la filmul ce "mergea" pe video: un film cu Arnold, mutanţi, explozii... Legenda se contura.
Premiera românească a filmului a venit în câteva luni de la lansarea zvonurilor (prin 1991 sau 1992). La Sala Palatului, afişul te privea din vitrină: figura albăstruie a lui Arnold, confundată cu întunericul cosmic, acel tapet de stele ce nu lipsea de pe posterul niciunui SF.

"Get ready for the ride of your life" - promitea afişul. Odată intrat la film, de asta aveai parte. Era un "montagne russe" de efecte speciale (necomputerizate!), decoruri, costume, cascade uimitoare. Până şi renumitul critic de film Tudor Caranfil l-a prezentat într-una din ediţiile emisiunii "Vârstele Peliculei". Acolo am văzut pentru prima dată secvenţa "vidului marţian" din final, când personajele aproape că sunt "explodate" în prim-plan. Nu îmi mai amintesc dacă domnul Caranfil o prezenta ca pe o oroare sau ca pe o virtuozitate filmică!
Arnold Schwarzenegger era cel mai căutat actor de acţiune al momentului. Numele lui trona pe afişele filmelor ca un cârnat cu multe consoane, garanţia unei seri tumultoase. Regizorul filmului Total Recall din 1990 era Paul Verhoeven, un alt nume de nemţălău, defapt un olandez afirmat la Hollywood de când cu RoboCop, anteriorul succes din 1987. Verhoeven părea că se specializase în America pe SF-uri, pe care le împăna cu scene de o cruzime fără precedent. Materializa momente din scenariul literar acordând o atenţie exagerată, aş spune, violenţei din cadru. Total Recall rămâne unul dintre cele mai violente SF-uri din istorie, fără să deraieze spre horror. Cu siguranţă, acest film nu poate fi recomandat copiilor sub 18 ani, nici de către unul ca mine, care l-am văzut la 10 ani! Scenele de acţiune sunt "stropite" cu sânge (ketchup?) şi condimentate cu multe detalii high-tech, care la începutul anilor '90 erau impresionante: ecrane cu plasmă, cu raze X - vezi scena din metrou, taxi-ul cu explozie întârziată, laptop-ul care îl ghidează pe Arnold în extragerea cip-ului din nas (!), buldozerul subteran, holograful miniatural şi multe altele. Să nu mai punem la socoteală "mina" extraterestră, armele şi vehiculele.   
Cea mai mare parte a acţiunii se desfăşura pe Marte, planetă colonizată de oameni într-un viitor îndepărtat. Decorurile îmbinau machete cu filmări realizate în Mexico City. În cele câteva cadre de exterior suntem convinşi că ar fi un oraş din viitor. Interioarele erau dominate de metal, sticlă şi plastic, arhitectură funcţionalistă, à la Van der Rohe, îmbinată cu mase abstracte din beton gri, à la Niemeyer (arhitect brazilian de 104 ani!!). Colonia era condusă de maleficul Cohaagen (Ronny Cox, senzaţional şi în rolul "răului" din RoboCop) care raţionaliza rezervele de aer discreţionar. Rebelii, cei care căutau să scape de tirania lui Cohaagen, trăiau înghesuiţi într-un fel de ghetou sordid, privaţi de rezerve suficiente de aer. De aceea, mulţi dintre ei erau malformaţi, dar "buni la suflet"! Galeria de mutanţi era un freak-show delirant, dar şi ilar. Se adăuga excesului de violenţă cantitatea impresionantă de machiaj folosit (cred că s-au primit şi nişte premii pentru make-up şi efecte vizuale).
Cât de corny şi campy sună din rândurile de mai sus vechiul Total Recall şi cum ar putea fi un monument SF, cel puţin în faţa noului Total Recall? Trebuie să evidenţiem, pe lângă scenariul care nu te lasă să caşti, "performanţele" actoriceşti. Nu sunt mari actori ai ecranului, dar Arnold Schwarzenegger, Sharon Stone, Rachel Ticotin şi inepuizabilul Michael Ironside au alcătuit o distribuţie ideală. Acest film impetuos, cu evenimente incredibile care se prăvălesc peste spectatori, acompaniate de muzica originală a lui Jerry Goldsmith, nu îşi propune mai mult decât reuşeşte să fie, anume entertaining. Replicile cel puţin dubioase, de genul "Ghiv dis pipil eă!" (Give this people air!), puse în gura cu accent nemţesc a unui Arnold, sună melodios! La fel şi faimosul text "Don't think, just do it! Otherwise I'll erase your ass!", rostit de Ronny Cox în direcţia docilului, dar "nebunului furios" Richter (Michael Ironside).
Dar nu am vorbit deloc despre plotul filmului, inspirat din nuvela lui Philip K. Dick - "We Can Remember It for You Wholesale". Nici nu voi explica prea mult, pentru că îmi place să-i trimit pe cititori la film (la cel original, din 1990, evident)! Total Recall se referă la recuperarea memoriei "şterse", dar acesta nu este decât punctul de plecare în construirea unei noi memorii, deci a unei noi identităţi. Cine a fost Hauser nu decide cine este, sau cine poate fi Quaid. Trecutul, pătat în cazul eroului negativ Hauser, este scos la iveală doar pentru a fi confruntat cu decizia lui Quaid de a se schimba (şi de a deveni pozitiv). Interesant în tot acest scenariu (nu mai puţin de 4 persoane l-au adaptat!) este refuzul predestinării. Personajul interpretat de Arnold se ciocneşte de un vis, bazat pe o amintire, adică pe o realitate trecută, iar apoi îşi redescoperă memoria manipulată. A fost manipulată printr-un plan diabolic de scoatere a lui din sistem, sau de infiltrare a lui în grupul rebelilor? Cade în capcane întinse de propriul eu, pentru a-şi renega trecutul şi pentru a-şi alege viitorul. Nimic mai american!



Cât din savoarea acestui "cataif" SF se regăseşte în "uscăţeaua" fadă din 2012? Nici atmosfera marţiană, nici măcar genericul somptuos, în care titlurile persistau unele peste celelalte - o metaforă incipientă a persistenţei memoriei. Nici finalul în care Arnold se întreabă "eliadesc" dacă nu cumva "totul a fost un vis?", înainte ca lumina soarelui să inunde ecranul.