19 iun. 2013

Teatru în iad

"Scopul vizitei" la Sibiu a fost Festivalul Internaţional de Teatru, aflat anul acesta la a 20-a ediţie. Am luat bilete la 2 spectacole: unul "de patrimoniu" - Faust (Teatrul Radu Stanca din Sibiu), altul invitat - Divina Comedie (Meno Fortas - Lituania).

Am mai fost la Sibiu în 2007, atunci când acest oraş era Capitală Culturală a Europei. Am introdus pe blog un scurt comentariu vizual al evenimentelor surprinse atunci (vezi aici). După 6 ani, energiile adunate de Festival s-au mai diminuat, sau poate percepţia mea s-a înşelat. Ce-i drept, acum am ajuns în primele zile ale evenimentului şi poate că nu se strânseseră încă suficienţi vizitatori pe străzile Sibiului. În 2007 am fost martor la ultimele zile, inclusiv la fenomenalul concertul susţinut de Iris & Felicia Filip. Atunci oraşul era "plin", după cum se poate observa şi în clipul de pe YT.
În ciuda eficientului primar de origine şi formare germană, Sibiul pare un oraş românizat, în sensul deranjant al cuvântului. Anul acesta m-a enervat ca niciodată fumul ţigărilor care ţi se aprindeau "în nas" la terasă, în foaier sau pe străzi. Dar mai avem de aşteptat până la occidentalizarea ţării noastre, prin interzicerea fumatului în spaţiile publice!

Fumul are legătură cu cele ce urmează... Piesele pe care le-am văzut sunt tematice, iar tema ar fi iadul (şi Raiul, sau "lumile de dincolo").

În pregătirea plecării la Sibiu, am văzut la Teatrul "Act" din Bucureşti piesa ABSOLUT! după Ivan Turbincă de Ion Creangă, un "spectacol în care se fumează" (dar teatrul cere scuze spectatorilor). Nu ştiam că piesa e atât de veche (are 2 ani!). Marcel Iureş şi-a lăsat între timp barbă şi a mai încărunţit, fiind senzaţional în această reactualizare a lui Ivan, un fel de "highlander - homeless".
Este vorba de un "2-men show": polivalentul actor plus marele regizor Alexandru Dabija au pus totul la cale împreună, până la cele mai mici detalii scenografice (vezi cartonul convertibil din pat în coşciug, telefonul albastru cu fise - oare de unde l-au scos?). Şi se vede că oamenii s-au distrat de minune!
Iureş exploatează la maxim textul plin de savoare, încărcat cu arhaisme, regionalisme, proverbe şi zicători, dar şi nonşalanţa, chiar obrăznicia cu care clasicul din Humuleşti atacă marile întrebări ale existenţei. Soldatul rus Ivan Turbincă nimereşte din lac în puţ, adică de pe Pământ în iad, cu un "mic ocol" prin Rai. Se "trage de şireturi" cu Dumnezeu şi cu Sfântul "Petre", iar apoi îşi bate joc chiar de Moarte, pentru a sfârşi... fără de moarte (toate aceste personaje sunt interpretate de Iureş, dacă nu s-a înţeles până acum!). Iar găselniţa regizorală ni-l plasează pe nemuritorul Ivan în zilele noastre, sub forma unui cerşetor care cântă la muzicuţă, bâiguie, soarbe fasole din conservă şi vodkă... "Polar" (nu "Absolut"). Personajul e conştient de prezenţa publicului, ba chiar interacţionează cu noi, ne spune povestea incredibilă a vieţii lui, în schimbul biletului. "Are lumea bani, dom'le" - spune Ivan chiar la debutul piesei. "Aruncaţi cu ei în mine!".
Eu, unul, îl aştept şi pe Dănilă Prepeleac sub forma lui Marcel Iureş într-o viitoare teatralizare...

Dacă piesa lui Alexandru Dabija de la "Act" oferă o supradoză de umor "escatologic" cu minimum de mijloace, nu la fel stau lucrurile cu Faust-ul de la Sibiu, unde nu s-au făcut economii. Ştiam că acest spectacol se joacă de 6 ani cu "hala plină" şi că a făcut valuri în străinătate, devenind o carte de vizită pentru teatrul românesc contemporan. De aceea am hotărât că trebuie să-l văd.
Am ajuns la Hala Balanţa cu jumătate de oră înainte de începerea spectacolului, dar la intrare era deja un cârd de spectatori excitaţi. Printre ei - asiatici, punkişti, fumători... cât cuprinde. Am stat pe gânduri: ce i-a adus pe aceşti oameni, din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii (Japonia, de exemplu), tocmai aci, la Hala din Sibiu? Reputatul regizor Purcărete, acest Fellini autohton (mai cinic şi mai agresiv "în viziune" decât "originalul")? Faust, legenda germană care a inspirat capodoperele mai multor arte (literatură, pictură, muzică...)? Faust, tragedia lui Goetheüberfaimoasă, "übercool", dificilă pentru regizorii de teatru, dar adesea omagiată în film (de la La beauté du diable, la Star Wars, unde Vader este şi el un Jedi-Faust)?
Răspunsul a venit la finalul piesei: iadul vinde (hell sells, cum s-ar zice)! Pentru că, dacă acest spectacol nu ar fi "inclus în preţ" o tură prin iad (cu i mic), aproape la propriu, criticul de la Observer nu ar mai fi exclamat că "şi-ar vinde sufletul pentru a mai vedea odată acest Faust". Nici Ivan Turbincă nu ezită atunci când este pus să aleagă între un loc cu băutură şi distracţie (iadul) şi celălalt loc, unde e pace şi armonie.
Nu mai văzusem nicio piesă de Silviu Purcărete, dar aceasta este, bănuiesc, o epitomă şi o culme a carierei sale. Regizorul a apreciat de la început potenţialul unei descinderi în iad (în textul lui Goethe e vorba despre Walpurgisnacht, noaptea vrăjitoarelor), amplificată "prin proiecţii video, focuri de artificii, muzică rock live, zeci de actori şi dansatori", dar şi personaje de circ (suflătorul de flăcări, aşezat la loc de cinste şi el pe afiş, femeia dezbrăcată şi plină de sânge de... porc?). Spectacolul aproape că gravitează în jurul acestui moment "infernal", momentul de "teatru interactiv", în care publicul este invitat să pătrundă în spatele scenei. Acolo, fosta hală industrială îşi dovedeşte inedita funcţionalitate.
"Scena iadului" în Hala Balanţa
Dar ar fi nedrept să vorbesc doar despre "scena iadului", pentru că Faust-ul de la Sibiu depăşeşte ideea de paradă grotescă. Scenografia lui Helmut Stürmer, costumele Liei Manţoc, coloana sonoră ameninţătoare, chiar sinistră, de Vasile Şirli, completată de sunete modificate digital, toate acestea construiesc o experienţă teatrală de talie europeană. Lucrul lui Purcărete cu cei doi actori din rolurile principale deasemenea impresionează. Ofelia Popii intră în rolul Mefisto aşa cum puţine actriţe ar fi putut să o facă (sau niciuna? sau Mariana Mihuţ :)). Ea face senzaţie cu machiajul uimitor, cu corpul său chinuit, contorsionat, cu susurul monstruos inspirat, poate, şi de Gollum-ul din filmele lui .    
Partea de spectacol convenţional este mai uşor de urmărit, fiind cea mai "legată". Spectatorii au ocazia să mediteze la propriile contracte cu Mefisto şi la cuvintele lui Goethe, deşi acestea tind să fie acoperite de bombardamentul stimulilor vizuali: "Opreşte-te, clipă! Eşti atât de frumoasă!".

Cartea VS scena "Divinei Comedii"




















În 2006, la Teatro Comunale Modena din Italia, regizorul lituanian Eimuntas Nekrošius punea în scenă un Faust de 4 ore şi jumătate. La Sibiu am fost la Divina Comedie, după Dante Alighieri, tot peste 4 ore (!) în viziunea aceluiaşi Nekrošius, lăudat drept unul dintre cei mai importanţi regizori europeni ai momentului.

Versurile din "Faust" şi "Divina Comedie" sunt încărcate de simboluri şi concepte teologice. Ele propun călătorii "dincolo", în lumi pe care muritorii nu le pot decât imagina, cu atât mai greu de urmărit în contextul unei relaţii din ce în ce mai reci a Omului cu Divinitatea. Dar provocarea acestor texte este multiplicată - odată de prestigiul lor, fiind opere capitale ale literaturii universale, apoi de secolele care le despart de noi (Divina Commedia a fost terminată în 1321), de unde dificultatea distilării ideilor originale. Dar cum să transpui pe scena teatrului atâtea imagini şi dialoguri (traducerea lui George Coşbuc însumează aproape 700 de pagini!)? Se cere aproape obligatoriu o compactare.
Eimuntas Nekrošius s-a aventurat în a transpune inegal cele 3 "tărâmuri de dincolo", cu accentul pe Infern (unde se petrec 2 treimi din piesă!). Dante este eroul, dar regizorul i-o alătură pe Beatrice drept eroină principală încă din primele momente ale spectacolului (în textul original ea are valoare simbolică şi îi devine "ghid" abia în Paradis). Călătoria lui Dante prin Infern, Purgatoriu şi Paradis se vrea, astfel, "o redescoperire a iubirii prin cele mai ascunse colţuri ale sufletului uman. (...) Dante aleargă după Beatrice în Infern, pentru că iadul este oriunde fără ea" - spune regizorul.
Nivelul înalt de abstractizare şi scenografia sumară nu m-au deranjat foarte mult, deşi se pare că au alungat mulţi spectatori la prima pauză. Am încercat să mă las în voia versurilor, rostite în lituaniană şi traduse pe un ecran, deasupra scenei. Dar cuvintele nu sunt suficiente într-un spectacol de asemenea magnitudine (fapt pe care Purcărete l-a intuit mai bine în Faust). Eforturile actorilor din Meno Fortas - trupa lui Nekrošius - rămân extraordinare. Ei reuşesc un joc impecabil fără să trădeze vreo urmă de oboseală.
Dar problema principală a acestui spectacol rămâne durata. 4 ore, cu 2 pauze de câte 15 minute înseamnă cam mult, chiar şi pentru nişte oameni odihniţi şi răbdători. Iniţial am fost entuziasmat de durata anunţată - m-am gândit că mă aşteaptă o seară teatrală fără precedent. Aşa a şi fost, pentru că ultimele 2 ore am căutat poziţia perfectă pentru a moţăi într-un scaun imposibil (apropos, Casa de Cultură a Sindicatelor din Sibiu are tavanul "ciuruit", iar la ieşire, aproape de 1 noaptea, ploua pe scări - aviz autorităţilor competente).


Trimiteți un comentariu