Pro Cinema

Viaţa unei reviste este dată de cititori. Cuvintele ei sunt absorbite de minţile lor, unde "dospesc" şi se transformă în gânduri sau, mai frumos, în vise.
Acest fenomen se petrece numai cu revistele (şi cărţile) pasionante. O astfel de revistă a fost pentru mine Pro Cinema. Acum, numele ei este purtat de un "canal" TV românesc cu filme, iar CinemaPro este un... cinema deţinut de acelaşi trust care a sponsorizat revista şi a înfiinţat apoi canalul omonim.
În 1995, revista Pro Cinema a apărut pe tarabe ca o minune pentru cinefilii români. Încă ieşea de sub tipar Noul Cinema, o revistă valoroasă la cei 60 de ani de experienţă intermitentă pe piaţa românească (primul număr apăruse în 1924!), dar îmbătrânită, cu imagini de calitate slabă şi culori care depăşeau contururile feţelor. Pro Cinema "ne-a luat ochii" cu grafica ei era revoluţionară (erau zorii "tehnoredactării computerizate"), cu paginaţia, fonturile, dar mai ales fotografiile! În acele zile, revistele însemnau în primul rând fotografii cu actriţe melancolice, pe fundaluri reci şi catifelate, postere pe care le rupeai de la jumătatea revistei, iar apoi le lipeai pe dulap, sau pe uşa camerei. În Noul Cinema, mutrele actorilor erau atât de stâlcite de tiparul defectuos încât, uneori, abia puteai să-i recunoşti!
Dar dincolo de imagini clare şi vii, Pro Cinema avea cuvintele! Ieşite din penelurile unor critici de film talentaţi, acestea rămâneau cu tine mult timp după prima răsfoire. Dar revista nu rămânea niciodată la o singură răsfoire. Fiecare număr pe care îl cumpăram era tocit, până la sfârşitul lunii, pe marginea patului, pe braţul fotoliului din sufragerie, sau pe muchia biroului unde îmi făceam temele. După homework, o doză de Pro Cinema venea la ţanc!

Criticii formaţi în presa dinainte de 1989 îşi dădeau mâna în Pro Cinema cu o nouă generaţie, mai obraznică, mai tupeistă. Dintre aceştia, Igor Bergler mă distra cel mai mult desfiinţând "din principiu" actori şi filme "de superacţiune" - vezi Executive Decision, într-un articol de blog anterior, dar şi obscurul Cybertech PD, care nici măcar nu cred că a rulat la noi (dar cronica s-a scris oricum). 

Din cuprinsul revistei "spicuim": CineMAGIA (mondenităţi), CineMANIPULAREA (criticile la filmele lunii de pe marile ecrane), CineTV (rubrica despre cele mai interesante filme difuzate la tembelizor), CineMAPAMOND ("cine mai filmează mult, puţin, deloc, sau în perspectivă") şi CineMAFALDA (dialog cu cititorii revistei).
Mai găseam şi portrete de actori şi regizori străini, interviuri cu cineaşti români ("în exclusivitate"), reportaje de la festivalurile importante ale momentului, articole tematice "grăitoare", informative, expresive. În primele numere din 1995, o secţiune a revistei a fost consacrată Centenarului cinematografic (1895-1995).

Pagini despre Centenarul cinematografic

Am trimis şi eu scrisori la această revistă. Le duceam personal la redacţie (Lutherană nr. 11, et. 2). După primul răspuns al CineMAFALDEI (din 1997 - vezi fotocopia), destul de criptic, am recidivat! Mi-au publicat chiar şi o cronică la The Lost World: Jurassic Park!

Prima scrisoare răspunsă de CineMAFALDA

CineTV

 

 

În ultimul an de apariţie, aspectul revistei a avut de suferit. Grafica nu mai avea gust, calitatea hârtiei era mai slabă... Lipsa fondurilor îşi spunea cuvântul, deşi revista era încă dorită de cinefili. Pro Cinema şi-a încetat apariţia după 4 ani şi 49 de numere (primul număr a fost nr. 0). Editorialul final a lăsat un gust amar. Concentra frustrarea echipei redacţionale care, deşi obţinuse un produs competitiv (rămăsese singura revistă de profil din ţară!), era pusă în faţa "închiderii". România "stingea lumina" peste cinema, într-o perioadă în care nu se mai realizau aproape deloc filme autohtone, iar sălile de proiecţie cădeau în ruină.

Pro Cinema a fost o şcoală de critică şi istorie a filmului la fel de bună ca U.N.A.T.C.-ul (ştiu despre ce vorbesc). Ştiu că nu sunt singurul care a fost îndrăgostit de această revistă, aşa cum ştiu că nu sunt singurul care a iubit desenele animate şi pe Viorica Bucur. Mai sunt câţiva, pierduţi prin spatele vreunui birou de multinaţională, sau aiurea prin Bucureşti, prin România. Sunt sigur că mai au revistele păstrate pe vreun raft secret. Multe din iubirile şi obiceiurile puştimii nouăzeciste par de neînţeles astăzi, când totul este "a click away", pe internet. Iar pasiunea pentru cinema, ca orice altă pasiune, rămâne un dulce, "palid" mister.

Executive Decision

Când vine vorba de filme cu Kurt Russell, Executive Decision şi Breakdown sunt primele titluri care ies în evidenţă. Sunt realizate la un an distanţă şi te ţin cu sufletul la gură, de fiecare dată (dau dependenţă!). Charismaticul Kurt joacă încă din anii '60, dar, ca şi în cazul lui Rutger Hauer ("everybody's favourite Dutchman") filmele de acţiune l-au consacrat abia în anii '80 (începând cu "halucinogenele" lui John Carpenter - Escape from New York,  Big Trouble in Little China etc.).
La mijlocul '90-lor (nouăzecilor), Hollywood-ul "băga teroarea-n spectatori" cu filme în care răufăcători arabi sechestrau aeronave cu pasageri, şantajând guvernele democratice (mai ales pe cel al Statelor Unite) pentru a le elibera camarazii din puşcării. "Trend"-ul a început în 1986, cu Delta Force, a continuat cu demenţialul Die Hard 2 (1990) şi a atins apogeul cu Air Force One (1997), unde însuşi Preşedintele S.U.A. (Harrison Ford) îl cafteşte pe "teroristul" rus (Gary Oldman) care îi deturnase avionul! 
Executive Decision nu e doar un film de "superacţiune", ci e primul film în care Steven Seagal moare "în acţiune"! Defapt, cred că e şi primul film în care acesta apare ca personaj secundar. Mai mult, numele lui Seagal nu e de găsit pe genericul introductiv, sau mi-a scăpat mie în varianta de la TV (în reluare pentru programul de vară, a suta oară probabil), unde filmul poartă o altă denumire - "Critical Decision"? "It's ironic because he (Seagal - n.red.) died so early in this movie, but also his career sharply declined after this one was released. Up until this point, most of his movies, including On Deadly Ground, were alright. But pretty much everything after Executive Decision was terrible" - observă un comentator pe Imdb.
Revăzând secvenţele cu dezamorsarea bombei "pe gaz" toxic, cu depresurizarea avionului şi shootout-ul final dintre Kurt Russell şi teroristul David Suchet (cunoscut bunicuţelor din România drept Poirot), mi-am amintit de o cronică amuzantă de acu' 17 ani. Autorul articolului este "acidul" Igor Bergler, care critica în minunata revistă (demult defunctă) ProCinema şi desfiinţa cu poftă filmele lui Stallone & Co. Cronica începe cu întrebarea-exclamare: "Unde a dispărut Steven Seagal"? Pentru mărirea imaginii de mai jos, apăsaţi pe ea, apoi right-click, "View Image" şi măriţi cu "lupa".

Fotocopie din ProCinema, nr. 12 - august 1996 (textul lui Igor Bergler este al doilea)

PS iată şi un fragment de "portret" Sylvester Stallone, semnat de acelaşi Bergler, ca să vă faceţi o idee...

Dodes'ka-den

Am găsit un citat din Cioran, pe facebook: "Nu-mi plac cărţile care se citesc aşa cum ai citi ziarul. O carte trebuie să zguduie, să pună totul sub semnul întrebării”. Cam aşa ceva se întâmplă cu filmul Dodes'ka-den, de Akira Kurosawa. Vrea să demoleze convingerile confortabile despre umanitate, sărăcie, cerşetorie, micime şi măreţie. 

Kurosawa pictând pe platoul filmului "Dodes'ka-den"

Întrebat "cui ar decerna Oscarul său personal", Francis Ford Coppola a răspuns: "lui Federico Fellini şi lui Akira Kurosawa". Atât l-a iubit pe acest cineast, încât Coppola i-a produs, împreună cu George Lucas, filmul "de război" Kagemusha, premiat de Kirk Douglas (Preşedintele Juriului în 1980) cu Palme D'or.
Kagemusha venea după o perioadă grea a carierei lui Kurosawa, începută cu dezastrul financiar şi logistic al proiectului de peste ocean Tora! Tora! Tora! (terminat până la urmă de un alt regizor, american) şi agravată de chiar filmul Dodes'ka-den, un eşec de box-office în 1970. 
Nu e de mirare că Dodes'ka-den nu a "cucerit" de publicul japonez. Personajele sale trăiesc într-o groapă de gunoi, la marginea metropolei Tokyo. Ca temă şi stare ne poate semăna cu filmele realizate în România după 1989, şi ele ocolite de spectatori. Dar abordarea diferă, pentru că ochiul lui Kurosawa (ca şi cel al lui Fellini, în La Strada şi în alte capodopere neorealiste) nu priveşte uscat şi apatic dramele prin care trec oamenii de la marginea societăţii. Nu îi studiază ca pe nişte gândaci de bucătărie, înainte de a fi loviţi cu papucul. El tremură şi lăcrimează, se revoltă şi se grăbeşte să sară în ajutorul lor, colorându-le lumea cenuşie (acesta e primul film color al lui Kurosawa). Şi ce culori! Ce portrete! Ce apusuri pictate (cerul mahalalei este creat în studio, iar scenografia pictată iese intenţionat în evidenţă). Mulţi actori arată a neprofesionişti, unii par recrutaţi dintre oamenii străzii, dar jocul lor este extraordinar. Kurosawa ne transportă lângă ei, ne invită să-i privim de aproape, cu compasiune şi chiar solidaritate.
Acest film sfâşietor se mişcă lent, iar dacă nu te încumeţi să priveşti dincolo de primele 10 minute, îl poţi desconsidera. Trecând, însă, de introducerea cu puştiul care se crede tramvai, scoţând onomatopeele care dau titlul filmului (Dodes'ka-den), facem cunoştinţă cu fata care munceşte până la epuizare pentru tatăl adoptiv, leneş şi beţiv, cu băiatul îndrăgostit de ea în taină, care aduce sake dimineaţa, cu familia monoparentală care trăieşte într-o maşinuţă dezafectată, visând să se mute pe o colină, într-un palat construit în stil european, cu "bărbatul-fantomă", căzut într-un "abis" mental, care nu mai reacţionează în nici un fel la întoarcerea soţiei sale, dar mai ales cu bătrânul care trebăluieşte necontenit, încearcând să-i ajute pe toţi cu câte ceva. Până şi pe hoţul care intră noaptea să-i jefuiască modesta locuinţă îl ajută cu bani, iar apoi încearcă să-l scape de poliţie.
Pe Imdb, un cinefil american scrie despre acest film: "it is depressing enough that it seemed almost like an Ingmar Bergman movie set in Japan, as Bergman made many movies that tended to deal with mental illness and the hopelessness of life. Is it any wonder that after making this film Kurasawa tried to kill himself?! So, did I like it? No. It was not a fun experience. But, it was a very well-made movie that definitely kept my attention and as a result, I really wanted to see what happened to these people" (planktonrules from Bradenton, Florida).
Altul scrie că bătrânul sufletist "e un alter-ego al regizorului", el însuşi căzut în disperare după eşecul de public al filmului. Totuşi, bătrânul din film se află la polul opus al acestei stări, fiind singurul personaj echilibrat, împăcat cu situaţia în care se află. E singurul care nu fuge într-o lume imaginară, sau în alcool. De aceea, prezenţa sa printre ceilalţi obidiţi din groapa de gunoi este, mă gândesc, metaforică. Bătrânul este un fel de înger păzitor deghizat. Într-un episod memorabil al filmului, el vorbeşte cu un alt bătrân care, venit la el în vizită, îi spune că ar vrea să moară repede şi fără chinuri. Atunci îi dă să bea un praf, sub pretextul că i-ar aduce moartea dorită într-o oră. Sinucigaşul bea grăbit, după care cade pe gânduri şi începe să vorbească despre fiii şi soţia sa, morţi în Război. Mărturiseşte că îi visează în fiecare seară, mistuit de dorul lor. Bătrânul îl ascultă şi îl întreabă: "Îi vei omorî şi pe ei odată cu tine?". Dorul, iubirea lui îi făcea vii din nou. Dar praful pe care i-l oferise era inofensiv.
Astfel de momente dau greutate filmului şi lui Kurosawa îi confirmă statutul de umanist al cinematografului din secolul trecut, alături (printre alţii) de Fellini şi Tarkovski.