Nu ne cunoaştem de nicăieri

La Antena 1 se difuzează o emisiune de divertisment isteţ denumită "Te cunosc de undeva". M-am abţinut din răsputeri să scriu un articol pe tema acestei emisiuni şi, de ceva timp, mi-e silă să comentez producţiile tembeliziunilor locale. Faptul că folosesc cuvântul "tembelizor" arată cât de mult "preţuiesc" acest mijloc de tembelizare a populaţiei.
Trebuie să recunosc: mă uit la tembelizor. Seara, cu mâncărica în faţă, mă las, leneş, în vraja lui. Zăbovesc chiar şi în faţa unor emisiuni de can-canuri şi bârfe, absorbit în acea zeamă infectă, poleită, cu iz de gumă "Turbo". Dar, când mă dezmeticesc, revin, ruşinat, la starea de repulsie faţă de televiziunile româneşti, capabile de orice pentru un amărât de rating!
"Te cunosc de undeva" face rating. A fost mutată miercurea, pentru că sâmbăta concura cu "Vocea României", o producţie mult mai reuşită de pe ProTV (mulţumită senzaţionalului Horia Brenciu şi nu din alte motive). În mare, ar fi cam acelaşi lucru: nişte români cântă melodii consacrate din repertoriul internaţional. Toate bune şi frumoase, dar la "Vocea României" tinerii concurenţi sunt dornici de o carieră muzicală şi se luptă pentru a fi cât mai creativi în interpretarea melodiilor, pe când la "Te cunosc de undeva" nu este vorba de interpretare, ci de cea mai crasă imitare. Culmea e că bieţii imitatori (vedete locale) sunt şi şcoliţi de profesori în "artele" scălămbăielii şi ale cântatului după ureche (alte vedete locale).
Deci "Te cunosc de undeva" nu este o emisiune-concurs, ci e o farsă de concurs (bine, se spune şi despre "Vocea României" că ar fi măsluită, dar nu mai intrăm în detalii...). Farmecul unei farse, ca şi al oricărui banc, e iuţimea. Poţi face o farsă care să ţină 4 ore (cum ţine emisiunea în discuţie)? De putut - poţi, iar "Te cunosc de undeva" e dureroasa dovadă. Dar poţi să şi râzi? Unii pot râde non-stop în acest interval orar, doar pentru a uita totul peste noapte.
Nu intenţionez să jignesc telespectatorii sau cântăreţii salariaţi ai Antenei, nu dispreţuiesc mai mult Antena 1 decât ProTV-ul, dar am încercat să analizez mecanismul odios prin care îmi conduce raţiunea spre prostire şi simţirea spre nesimţire. M-am oprit la acea paradă triumfătoare a imitaţiei! Dacă nu ar reflecta bucuria unui întreg popor de a imita, poate că nu aş fi atât de revoltat. Bucuria de a cumpăra din străinătate un format de televiziune, sau o franciză de "boulangerie"... Bucuria lipsei de originalitate... Bucuria de a te vinde ieftin, a falsei bunăstări şi a productivităţii inexistente. Bucuria făţărniciei, a amăgirii...

Ştiu... sunt subiectiv. Emisiunea citată e doar un exemplu şi nici măcar nu este cel mai urât (ca să nu spun "cel mai negativ" şi să o complimentez pe limba ei)! Majoritatea dictează programul televiziunilor şi suntem informaţi că majoritatea iubeşte acest tip de emisiuni, aşa cum devorează presa de scandal şi bârfa de orice fel. Mulţi, mulţi români aşteaptă să fie prostiţi cu orele, înghiţind cu poftă divertisment de joasă calitate, politicieni hăhăitori, femei de consum vorbind despre evlavie, manelişti travestiţi şi jurii de semidocţi cu ifose. Este cumva rezultatul deceniilor în care au acceptat să fie povăţuiţi de un cuplu analfabet? Sau urmarea câtorva secole de oprimare geopolitică? Dar oare barbarii, otomanii şi comuniştii au atentat mai mult la fiinţa poporului român decât tembelizorul?

Senna şi Lauda

Când un film despre curse de maşini reuşeşte să stârnească pasiunea unui cinefil neinteresat de acest sport, înseamnă că realizatorii şi actorii au făcut o treabă pe cinste. Întâmplarea face să fi văzut, la o zi distanţă, două filme despre piloţi de Formula 1.
Primul este Rush (S.U.A., 2013), regizat de Ron Howard, care a mai filmat maşini în primul său lungmetraj (Grand Theft Auto - 1977, produs de notoriul Roger Corman). Howard a readus în atenţia spectatorilor competiţia dintre 2 piloţi, campioni ai anilor '70, în maniera sa specifică de regizor silitor. Howard seamănă, din acest punct de vedere, cu eroul său - Niki Lauda: este atent la detalii şi meştereşte scenariul cu iscusinţă! Când şofezi o maşină bine "legată", îţi sporeşti şansele de reuşită şi minimizezi riscurile.


Senna, pe de altă parte, este alternativa la Niki Lauda. La fel de consecvent (tot 3 campionate câştigate), dar mult mai deschis spre risc. Lauda se opreşte în faţa unui risc prea mare, considerând moartea ca pe o ratare a cupei de "campion", iar supravieţuirea - o şansă în plus de a o câştiga. Senna este pilotul pe care numai moartea îl putea opri.
Documentarul Senna (Franţa-Anglia, 2010) fascinează chiar mai mult decât Rush, (înrudit neaşteptat de mult ca subiect, dar şi ca realizare). Senna valorifică la maximum materialul pus la dispoziţie de televiziunile anilor '80-'90, care îi vânau pe marii rivali de la McLaren, Alain Prost şi Ayrton Senna, chiar şi în afara pistei. Astfel, suntem puşi în faţa unui documentar lipsit de dramatizarea istoriei (aşa cum se întâmplă în docu-drame), pentru că istoria a fost înregistrată "în direct". Zeci de curse (Grand Prix-uri), din Monaco până în Japonia, sunt montate într-un stil care implică spectatorul, îl aruncă în dreapta pilotului şi îl obligă să simtă (măcar cu ochii şi urechile) viteza uimitoare a "coşciugelor pe roţi". Dincolo de a fi generatoare de imagini incitante (imagini care nu salvează de la mediocritate alte filme despre curse - vezi Driven, costisitorul Speed Racer etc.) viteza devine personaj. Această ambrozie a piloţilor, această sirenă irezistibilă, acest drog nimicitor...

Privind cele două filme, mi-am amintit cuvinte precum monopost, boxe, pole-position, şicane, dar şi nume ivite din fumul trecutului: Barrichello, Alesi, Fittipaldi... Dar numele lui Ayrton Senna rămâne cel mai viu şi în memoria telespectatorilor români, care vedeau pentru prima oară Formula 1 la TVR, după Revoluţie. Chiar şi eu, habarnist al domeniului, am fost impresionat de ştirea tragicului accident în 1994.
Documentarul despre Senna priveşte dincolo de fapte, aşa cum orice film adevărat ar trebui să încerce. Aflăm că brazilianul a citit în dimineaţa ultimei lui curse din Biblie, aşteptând "un semn" de la Dumnezeu. Maşina nu îl mai asculta şi, într-o curbă fatală, i-a curmat viaţa. Fără fracturi, fără vânătăi. Câţiva centimetri mai sus sau mai jos ar fi însemnat viaţă, în loc de moarte. "Nada pode me separar do amor de Deus" ("Nimic nu mă poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu") citim pe mormânt. Avea vârsta la care mor geniile.

"Cimitirul umbrelelor" din Grânarul Europei

Ciclonul din Marea Neagră a adus cea mai viforoasă zi de 1 octombrie consemnată în istoria "meteorologică" a României (din 1929). Nu Les parapluies de Cherbourg, ci un musical mai sumbru - "Umbrelele din Bucureşti", a rulat ieri prin oraşul nostru. Sau, după cuvintele unei ştiri - "Cimitirul umbrelelor", datorită stivelor de umbrele aruncate pe străzi, distruse de vânturile nemiloase. În urma furtunii, oraşul a fost răvăşit (panouri publicitare, copaci şi acoperişuri la pământ), iar bucureştenii au aflat că pelerina de ploaie e mai bună decât umbrela!
A fost un frig nemaivăzut, temperatura prăbuşindu-se cu 15 grade sub valoarea normală a acestei perioade! La munte ninge viscolit, şoferii trezindu-se cu cauciucuri nepregătite pentru astfel de intemperii.

Tot zilele acestea, gălăţenii se confruntă cu nişte "cutremuraşe" de pământ frecvente şi dubioase, pare-se cauzate de potopul de luna trecută. Până acum, s-au înregistrat peste 70 (!) de mini-cutremure de suprafaţă (doar 5-10 km adâncime). "Cercetătorii de la Institutul de Fizică a Pământului au montat aparatură de monitorizare a mişcărilor telurice în trei locuri. Potrivit acestora, ar putea fi vorba de mai mulţi factori care au generat cutremurele. Unul este instabilitatea solului. De vină ar putea fi şi inundaţiile din ultimele săptămâni şi, nu în ultimul rând, exploatările petroliere din zonă. Mai mulţi localnici s-au plâns că sub pământul pe care sunt ridicate casele se aud bubuituri, iar terenul se zguduie" (Digi24).

Aceste fenomene meteo se adaugă zăpezilor din martie şi "caniculei de aprilie", dar şi taifunului din mai, care a demolat târgul de la Baba Novac (vezi foto). Cu toate acestea, România a înregistrat (oficial, nu ca în rapoartele comuniste din anii '80) recolte-record. Cică, anul acesta, producţia de floarea soarelui este cea mai spectaculoasă din Europa! Să ne rugăm ca aceste bunătăţi de la Dumnezeu să nu putrezească prin silozuri sau să fie risipite în amarul, coruptul stil autohton...