Sărbători fericite!

"A pornit urarea". Este vremea colindelor, iar colindele româneşti, după cum observam recent, au o tristeţe aparte, în comparaţie cu cele anglo-saxone.
"Sus la 'naltul ceruluiu, la mijlocul raiuluiu
Corindelesi Doamne, corinde"...
Aşa începe un colind care mi-a sechestrat gândurile în ultimele zile. Vocea superbă a solistei duce cântecul până "sus la 'naltul cerului", cu acel amestec autohton de dulceaţă şi amărăciune. Este oare bucuria naşterii îmbinată cu tristeţea morţii premature şi jertfelnice, pe care poporul nostru o prefigurează încă din aceste colinde de Crăciun? Sau poate este spaima, cutremurul lăuntric la gândul Naşterii Domnului, un gând mai presus de puterea minţii omeneşti, "o taină mare". Cum să se nască şi cum să moară Dumnezeu? De aici şi fiorul pe care cântecele noastre îl poartă.



Dar sentimentul predominant al Sfintei Sărbători a Naşterii Domnului este bucuria.
Blogul CINEKIS aproape a împlinit 7 ani. Este bun de dus la şcoală, deşi literele şi cifrele le-a învăţat deja. În aceşti ani am scris multe, verzi şi uscate, dar am învăţat un singur lucru: bucuria exprimării nu este direct proporţională cu numărul de cititori sau spectatori. Am tot aşteptat să se strângă mai mulţi vizitatori ai blogului meu, am scris mai mult, am postat mai multe imagini, dar în zadar. Cu timpul, am renunţat să mă gândesc la audienţă, la "rating", concentrându-mă pe ce vreau să scriu, pe nevoia de a mă aşeza în faţa tastaturii. Fiind unul din puţinii critici ai propriilor texte, mă încumet să declar că anul acesta am livrat cele mai reuşite articole din istoria blogului. Au fost mai adunate, mai dedicate şi mai pline de pasiune. Mie mi-au plăcut. Şi aş vrea să mă opresc în acest modest "vârf" al carierei mele de "blogger". În consecinţă, voi continua activitatea pe alt blog de-al meu - "paseist". Şi acela a împlinit deja 1 an, dar articolele sunt rare. Pentru moment(ele ce vor urma) mă voi "limita" la blogul paseist, încercând să îl îmbogăţesc cu cronici de film, cu analize ale evenimentelor cotidiene şi alte gânduri care nu interesează decât foarte puţini cititori. Cu cât mai puţini, cu atât mă motivează mai mult!

Dacă nu pot ura oficial altor bloggeri "la cât mai puţini cititori", pot ura tuturor un Crăciun minunat, cu lumina lui Hristos în suflete, şi un An Nou cu sănătate şi bucurii!

Festinul Babettei

"Festinul Babettei" (Babettes gæstebud, Danemarca 1987, r.: Gabriel Axel) a fost distins cu Oscarul şi BAFTA pentru film străin, precum şi cu Premiul Juriului Ecumenic la Cannes 1987. E considerat unul din cele mai bune filme europene ale anilor '80.
Cu aşa o prezentare, parcă alte comentarii ar fi de prisos. Dar acest film danez nu iese în evidenţă prin subiect, sau prin personaje. Nici măcar prin parfumul de epocă şi ritmul demodat, fermecător. Bucatele pregătite de eroină ar putea lua ochii spectatorilor, dar nici acele imagini delicioase nu sunt suficiente pentru a-l transforma în "true art and true grace" (aşa cum exclama un comentator de pe Imdb).
Babette este o bucătăreasă franţuzoaică care şi-a pierdut familia în sângeroasele evenimente din timpul Comunei din Paris (1871). Fugind din Franţa, ea ajunge, cu ajutorul unor cunoştinţe, tocmai la Marea Nordului, pe coasta daneză. Acolo, într-un sătuc izolat, cere adăpost unor surori care trăiesc într-o austeritate de tip monahal. Fiicele unui pastor protestant, care adunase mica comunitate într-un fel de "sectă locală", cele două femei acceptă să o primească pe Babette drept bucătăreasă. Nu îi pot oferi un salariu, de vreme ce toată modesta lor agoniseală se duce pe ajutorarea amărâţilor din sat. Dar Babette este mulţumită.
La împlinirea unui secol de la naşterea pastorului, femeile (de-acum şi ele vârstnice) hotărăsc să dea o masă în memoria răposatului lor tată. Întâmplarea face ca Babette să câştige 10 000 de franci la loto (juca prin corespondenţă!), chiar în acea perioadă. Babette insistă să întindă, pe cheltuiala ei, o masă în cel mai select stil gastronomic francez. Surorile acceptă, cu greu. Astfel, comemorarea plănuită ca o întâlnire simplă, frugală, cu evocări ale pastorului şi cântări religioase, devine un festin "imperial", cu supă de broască ţestoasă, blinis demidoff, cailles en sarcofage şi amontillado!

Şi eu am rămas mut la vederea mâncărurilor sofisticate, menite să răsfeţe toate simţurile. Dar Babettes gæstebud nu este un film despre mâncare, nici un "cooking show" de mare clasă. Eu cred că tema centrală este bucuria de a dărui. Babette dăruieşte tot câştigul ei (cei 10 000 de franci = cheltuiala pentru masa organizată). Nu doar atât, ea îşi dăruieşte priceperea, munca (fusese "master chef" la Café Anglais). Iar toate acestea în anonimat, pentru că membrii "sectei" au promis să "îşi piardă simţul gustului", ca să nu cadă în ispite demonice, iar singurul "conaisseur" al preparatelor de pe masă - un general care mâncase odinioară la Café Anglais - le laudă, dar nu ştie cine le-a realizat.
"Festinul Babettei" are ceva din fiorul unui Bergman şi din delicateţea unui Ivory. Se pomeneşte adesea Paradisul, precum şi citate din Evanghelii sau comentarii ale acestora, deci se poate spune că este un film creştin. Dar filmul ajunge la spectatori indiferent de convingerile lor religioase.
În anii petrecuţi fără desfătări lumeşti, surorile puritane au aşteptat viaţa de după moarte ca pe adevărata lor viaţă, locul unde sunt adevăratele bunătăţi de care se vor bucura. Generalul, pe de altă parte, cândva îndrăgostit de una din surori, a aşteptat iubirea ei o viaţă întreagă, deşi aproape fără speranţă. Festinul Babettei i-a apropiat din nou, prilejuind o târzie, tulburătoare declaraţie de dragoste: "Am fost cu tine în fiecare zi a vieţii mele. Voi cina împreună cu tine în fiecare seară, nu în trupul meu, ci cu sufletul. Căci, seara aceasta, am învăţat că, în lumea noastră minunată, totul e posibil".
A dărui din plin, fără a aştepta nimic în schimb - iată jertfa prin care franţuzoaica Babette le mulţumeşte gazdelor sale daneze. Această bogată "pomană" nu hrăneşte doar trupurile mesenilor, nu doar le redescoperă bucuria comuniunii, ci face loc tainei care mângâie şi dezgheaţă inimi.

ROMÂNIA ADEVĂRATĂ

La televizor "rula" o știre despre un târg cu produse tradiționale de la Brașov. Câțiva artiști populari dansau, târgoveții aranjau mezelurile și prăjiturelele "de casă", oamenii se foiau, încântați, prin fața bucatelor. Privirea mi-a căzut pe un om în vârstă, căruia i se lua un "vox" (interviu scurt, părerea lui despre eveniment). Omul spunea: "ASTA E ROMÂNIA ADEVĂRATĂ", iar exclamația lui era însoțită de lacrimi.

S-ar zice că au trecut secole, milenii, de când nu ne-am mai simțit frați cu ceilalți români, iar asemenea priveliști ne tulbură. Ne-am obișnuit să fim străini, să ne înjurăm orașul și țara, conducătorii, preoții. Să ne urâm trecutul și să ne temem de viitor, cu un pahar de țuică în față. Să ne bucurăm unii de alții meschin, doar la câștig, sau când cel de lângă noi ne face favoruri. Ne-am adaptat la o lume artificială, la o viață învățată de la alții, mai puțin "poeți", care au construit civilizații din beton, sticlă și sânge. O viață a profitului rapid, de toți și toate.

În frigul începutului de decembrie, știrea cu bătrânul "mi-a acoperit inima" și a rămas cu mine.
Ce era cu acele lacrimi izbucnite din cuvintele "ASTA E ROMÂNIA ADEVĂRATĂ"? Acea Românie ca o pâine caldă, ca un ceaun cu sărmăluțe mici și zemoase, ca o horă a unirii, a comuniunii frățești...

La Mulți Ani, Românie uitată!