Carmen 3D

După Step Up 3D, Night of the Living Dead 3D, The Nutcracker in 3D (2010) și alte asemenea, sâmbătă, 5 martie, la orele 18.30 va avea loc, în premieră absolută în România, lansarea celebrei opere Carmen de Georges Bizet, în format Real 3D. Evenimentul se va desfășura la Hollywood Multiplex.
"Cea mai răscolitoare poveste de iubire a tuturor timpurilor, co-producție RealD și Royal Opera House din Londra, filmul Carmen 3D promite să-și poarte spectatorii într-o călătorie magică, plină de ingrediente: pasiune, gelozie, trădare - în 3D", aflăm de pe hmultiplex.ro.
Covent Garden plănuiește să prezinte 3D și alte spectacole de operă și balet.

The Unknown

În primul rând, trebuie să clarificăm o chestie: cineva poate să uite selectiv, în urma unei lovituri la cap, iar apoi, în urma altei lovituri, să-și recupereze "sectoarele" de memorie pierdute? Dacă acceptăm această posibilitate drept o "licență cinematografică", putem închide ochii și la alte scăpări scenaristice, iar în acest caz, Unknown (S.U.A. 2011) devine unul dintre cele mai tari thrillere din această iarnă. A nu se confunda cu The Unknown (1927), un horror aproape necunoscut, cu Lon Chaney.
Evident că niciun film despre identități confuze nu poate evita comparații cu clasicele hitchcockiene The 39 Steps (1935), The Wrong Man (1956), sau North by Northwest (1959). Unknown seamănă izbitor și cu Frantic-ul lui Polanski (din 1988), unde tot un doctor, Harrison Ford, rămâne fără soția cu care venise (tot) la un Congres, la Paris.
Aceste conexiuni, dar și fundalul geo-politic ales de scenariști, potențează "șarmul" filmului în discuție. Precum în pomenitul Frantic, evenimentele se derulează într-un oraș european. La Berlin, pe ruinele Războiului Rece, are loc lupta pentru supraviețuire a emigranților economici scăpați din sud-estul Europei. Dintre ei, o taximetristă curajoasă (Diane Kruger), încearcă să dezlege ițele unui complot terorist la nivel înalt, alături de un fost "securist" Stasi (Bruno Ganz), care crede că germanii au făcut din uitare o profesie, "au uitat Nazismul și au șters cu buretele 40 de ani de comunism" (sounds familiar ?).
Distribuția îl reactivează pe Aidan Quinn, rătăcit de ceva vreme în producții de truzină, dar și pe "oscarizabilul" Frank Langella, convingător în roluri de agent (secret, sau extra-terestru, vezi The Box).
Poate vă întrebați cine este eroul și de ce îl menționez atât de târziu în scurta mea "recenzie"? Am păstrat ce e mai bun la urmă, iar Liam Neeson este excelent în rolul amnezicului Dr. Martin Harris, care te ține în suspans până spre finalul filmului. Liam pare a fi alternativa ideală pentru un Bruce Willis din ce în ce mai obosit (deși mai tânăr), iar Taken a dovedit-o acum câțiva ani, luând prin surpindere box-office-urile.
Chiar dacă este neverosimil, iar unele personaje își pierd sensul pe parcurs, Unknown reușește să acapareze atenția unei săli pline de spectatori, care au venit la cinema pentru a se relaxa după o zi lungă la servici. Aproape de punctul culminant al acțiunii, proiectorul de la Movieplex s-a stricat, iar imaginea a dispărut de pe ecran. Puteam doar să auzim în continuare încleștările și exploziile, iar după vreo 5 minute spectatorii au început să fluiere și să vocifereze alarmați: "dați filmul înapoi"! Noroc cu proiectoarele astea digitale, care pot sări la un capitol anterior precum DVD-urile de acasă.

Brâncuşi 135

Ce poate fi mai onorant pentru românii internauţi, decât să descopere pe pagina principală Google un omagiu adus lui Brâncuşi?

Astăzi se împlinesc 135 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi, sculptorul care a deschis noi direcţii în arta secolului XX. În ultimii ani am avut bucuria să vizitez atelierul românului de la Paris, lângă Centrul Pompidou, dar şi spaţiul rezervat operei sale din MOMA, New York.

La MOMA

La Centre Pompidou

Am spus românului, nu francezului, pentru că în fiecare din aceste locuri am fost încercat de un sentiment pe cale de dispariţie these days, anume respectul faţă de ţara care a produs valori îmbrăţişate de întreaga lume. Deci să continuăm să credem că "se poate".

Google Maps

Google Maps: Coreea de Nord (hartă fizică)


Tocmai mă "plimbam" pe Google Maps, minunatul instrument prin care poți vizita virtual cele mai îndepărtate colțuri ale lumii noastre (cunoscute), când am observat cu mirare lipsa informațiilor privitoare la Coreea de Nord. Nu planificam o excursie pe acolo, dar nu mă așteptam la o hartă la fel de "goală" precum cea a Groenlandei, sau a Antarcticii. Presupun că situația politică a acestei regiuni este de vină (sateliții occidentali au acces restricționat?).

Google Maps: Coreea de Nord (hartă politică)

"Guyland"

Via Alianţa Familiilor din România, am primit un mail care analizează fenomenul "imaturităţii persistente a tinerilor de azi", plecând de la cartea Guyland – The Perilous World Where Boys Become Men, de Michael Kimmel, sociolog și profesor de sociologie la State University of New York, publicată în 2008.
Iată niște extrase din e-mailul respectiv:
"Fenomenul guyland nu e unul tipic doar societății americane, ci unul internațional. În Marea Britanie și Australia e cunoscut ca laddism (de la cuvântul lad, adică tinerel, flăcău, băiețandru), în Italia ca bamboccioni sau mammoni, (...) toți acești tineri dau dovadă de dificultăți cronice în tranziția de la adolescență la stadiul adult de viață.
(...)
Ei nu se grăbesc să se maturizeze. Viitorul nu-i interesează. Vor sa oprească timpul, să savureze la nesfârșit viața fără griji din universitate. La carte nu sunt buni. Ajung în universitate pentru că așa e la modă, sau pentru ca îi împing părinții din spate. După ce absolvă universitatea, sar de la un loc de muncă la altul. Fără scop, fara intenția de a prinde rădăcini niciunde. Ca norii duși de vânt spre o destinație nedefinită. Petrec mai mult timp jucându-se jocuri copilărești la computer. Serile, nopțile și weekendurile le petrec în baruri, (...) inventează sau își spun bancuri, disprețuiesc pe cei care lucrează din greu și sunt flegmatici. Le place sportul si își cheltuiesc energia și banii participând la evenimente sportive. Câștigă bani puțini, pe care însă îi cheltuiesc aiurea. Puținii dintre ei care se gândesc la viitor visează ambiții grandioase, dar nu fac nici planuri, nici pașii necesari pentru a le realiza.
(...)
Fetele sunt în centrul atenției lor, dar nu în centrul vieții lor. Relațiile serioase nu îi interesează. Disprețuiesc fidelitatea, iar monogamia le este un concept necunoscut. Se laudă mereu și mereu cu aventurile și escapadele nocturne. Pe care însă le exagereaza și despre care mint. Resping necesitatea familiei sau a căsătoriei, sau împlinirea personală prin relații stabile și copii. Nu au capacitatea de a fi loiali, nici prietenelor, nici locului de muncă, nici unui scop în viață. Singura loialitate cunoscuta lor este față de tovarășii lor cu care trăiesc in guyland.

Cum se explică acest fenomen?

Kimmel afirmă ca guyland este un fenomen inevitabil al societății de consum. Economia modernă s-a transformat din una de producție în una de consum. Suntem încurajați să consumăm, să cheltuim și să ne simțim bine făcându-le pe amândouă.

Există vreun remediu?

În primul rând, părinții trebuie să rămână implicați în procesul de maturizare al băieților lor până când se maturizează deplin. Majoritatea părinților cred că o dată cu intrarea băieților lor la facultate și-au încheiat obligația de a le direcționa mai departe cursul vieții. Greșală, spune Kimmel. În pustiul guyland, spune el, tinerii au cea mai mare nevoie de părinții lor".

Marele ecran în "Epoca de Aur"

Mă simt dator să amintesc apariția unui album deosebit, bilingv, intitulat Marele ecran în Epoca de Aur și "îngrijit" de un cetățean numit Christopher Landry. Este uimitoare pasiunea pe care a pus-o acest american într-o lucrare care ilustreaza istoria cinematografiei române prin (câteva din) afișele sale de film.
În albumul cu pricina găsim afișe realizate în străinătate pentru Mihai Viteazul, Buletin de București, seriile Haiducii, Mărgelatu etc., multe dintre ele fiind excepționale și demonstrând popularitatea producțiilor autohtone din cele trei decenii evocate. Landry nu-și stăpânește admirația și chiar nostalgia (după cum observa un librar în Introducere) pentru o epocă (de "aur", cu A mic) pe care nu a trăit-o și, poate, nu o înțelege pe deplin, dar care epocă a permis apariția multor filme bune.
Curioșii pot citi în acest album și despre unii artiști talentați din "spatele" afișelor, precum Ion Stendl, sau Klara Tamas, dar și despre singurul film S.F. realizat (cică în coproducție) cu români!

Mihai Viteazul pentru japonezi

Luchian (1981) - afiș de Ion Stendl

Revoltă în cosmos (1976, coproducţie cu RDG) - afişul singurului film S.F. semi-românesc, realizat în comunism (cel puțin așa susține autorul)

Amintiri din copilarie (1964)- afis cubanez (!)

Buletin de Bucureşti (1981) - afiș cehoslovac

35 mm

Cum era când foloseam film de 35mm pentru fotografiile noastre? Cu ani și ani în urmă, carcasele multicolore ale filmelor AGFA, Fuji, Kodak ș.a.m.d., erau înșirate în vitrinele magazinelor "Foto", unde se comercializau, se developau și se "printau" exclusiv fotografii de pe celuloid. Cine și-ar fi imaginat că, la un moment dat, vom putea realiza mii de poze cu aparate care încap în buzunarul de la cămașă, iar aceste poze vor fi stocate pe "cipuri" de mărimea unei unghii?
Dacă mai căutați astăzi filme pentru fotografii, trebuie să luați aminte la diferențele nejustificate de preț - la Romană, cele câteva Kodak Gold-uri uitate pe rafturile "dughenelor" de profil, sunt comercializate la un preț aproape dublu față de cartiere vecine.

Tribute montage & commercial

Tovarășii de la "Haliud" sunt destul de bine pregătiți la capitolul editing, iar clipurile retrospective de la Golden Globes, AFI și Oscaruri, dedicate unor momente importante din istoria genurilor cinematografice, sau unor cineaști de prestigiu, ne arată cel mai bine acest fapt.
De pe YouTube, am adunat niște clipuri interesante din punct de vedere al montajului.


Retrospectiva carierei lui Martin Scorsese - Premiul pentru întreaga activitate, Golden Globes 2010

Iată și un montaj de la VH1, post TV al pasionaților de videoclipuri muzicale...




... și o reclamă haioasă, din seria "Star Wars tributes":

Ştiaţi că...? (2)

...statuile de la Universitate au "plecat la plimbare" prin Bucureşti, în aşteptarea realizării unei parcări subterane în "zona lor de baştină"? Cele 4 statui, înfăţişându-i pe Mihai Viteazul, Ion Heliade-Rădulescu, Spiru Haret şi Gheorghe Lazăr pot fi zărite astăzi în Parcul Izvor, profilându-se melancolice pe fundalul gigantesc al Casei Poporului.

Mihai Viteazul şi (pe) Casa Poporului

Intelectuali / cocalari

Cei care încearcă să afle mai multe despre ultimii 20 de ani petrecuţi în România, vor găsi idei interesante în articolul Ordine şi haos, al lui Rupert Wolfe Murray, publicat în Dilema din decembrie 2010. Acea ediţie a revistei conţinea mai multe eseuri adunate sub titlul "Primii zece dintr-o mie", adică retrospectiva critică a primului deceniu "românesc" din secolul XXI. Iată un fragment din articolul Ordine şi haos, care vă va invita să citiţi şi restul:

"Stabilitatea generală din România, în ceea ce priveşte drepturile fundamentale, nu înseamnă neapărat că există stabilitate sau politici curate pe termen scurt. Scena politică din România se caracterizează printr-o scandaloasă lipsă de moralitate, corupţie, lene (membrii Parlamentului lucrează doar cîteva zile pe săptămână), incoerenţă sau interferenţe aleatorii din partea preşedintelui. Sistemul de justiţie este atât de disfuncţional, atât de aglomerat cu cazuri nerezolvate că te miri de ce mai există. Contractele din sectorul public sînt atât de corupte că România plăteşte de două ori mai mult pentru drumuri şi căi ferate, comparativ cu ţările normale şi cel mai rău lucru este că românii sînt atât de fatalişti că acceptă lucrurile aşa cum sunt, ca şi cum nu s-ar putea face nimic. În ciuda acestor lucruri, ţara funcţionează. Uitaţi-vă în jur. Zăpada este curăţată, băncile lucrează, toată lumea pare a avea de lucru, oamenii călătoresc şi avem benzină, apă, electricitate şi sistem public de transport în comun".

Pe cât de pozitiv şi "cool" pare textul cineastulului american Murray (cică se ocupă cu filme documentare şi e pasionat de ţara noastră), pe atât de "acid" şi "sulfuros" este studiul lui Adi Schiop - Cum au îngropat elitele României manelele. O poveste cu cocalari, care poate fi citit integral (şi e destul de citit!) pe criticatac.ro. Aici, privirea "înapoi" spre 2 decenii de mahala postcomunistă se face din interior, cu "sânge cald" şi, pe alocuri, înfierbântat de argoul "manelist":
"Când Gabriel Liiceanu vorbea despre manelizarea societătii, probabil, într-un fel confuz, asta avea în vedere. Din perspectiva occidentalizării, problema a fost identificată corect – unde s-a greşit e când s-a operat o substituţie nefastă: duşmanul proletar/securist/neocomunist a fost înlocuit cu altul – nesimţitul/mitocanul/necivilizatul, o chestie cu graniţe extrem de fluide căreia finalmente i s-a spus cocalar, un fel de om recent al ‘capitalismului de mahala’, fără scrupule şi needucat. În acest punct, intervin manelele – fiindcă ‘cocalarul’ a fost identificat prin acest gen muzical, pe care de pildă adolescentul sărac din Ferentari îl ascultă la difuzorul mobilului în tramvai, iar adultul îl lasă să bubuie din masina lui străină; manelele, s-a spus, îi exprimă filozofia de viaţă – ceea ce e, iarăsi, adevărat (însă spaţiul nu-mi permite să fac demonstraţia aici). Dar nu rezolvi nimic spunându-i unui om needucat că e ‘prost’ sau, mai aberant, acuzându-l că e needucat şi că muzica/valorile lui (‘tabloide’ sau ‘de mahala’) sunt greşite. E ceva fundamental distorsionant în abordarea asta, în a refuza oripilat orice formă de identificare şi empatie cu problemele lui. În plus, mai e ceva suspect în povestea asta – înţeleg că mizeriile comunismului nu te-au atins, deşi te-ai născut şi te-ai maturizat în interiorul lui; dar, chiar aşa, nici ‘mahalaua’ tranziţiei să nu fi lăsat nici o urmă asupra ta? Cum se poate să traversezi neatins şi pur două realităţi lungi şi late şi să te formezi doar pe chestii cărora nu le-ai fost martor (trecutul interbelic sau o ‘Europă civilizată’ aflată la peste 1000 de kilometri distanţă?)".