2 feb. 2011

Intelectuali / cocalari

Cei care încearcă să afle mai multe despre ultimii 20 de ani petrecuţi în România, vor găsi idei interesante în articolul Ordine şi haos, al lui Rupert Wolfe Murray, publicat în Dilema din decembrie 2010. Acea ediţie a revistei conţinea mai multe eseuri adunate sub titlul "Primii zece dintr-o mie", adică retrospectiva critică a primului deceniu "românesc" din secolul XXI. Iată un fragment din articolul Ordine şi haos, care vă va invita să citiţi şi restul:

"Stabilitatea generală din România, în ceea ce priveşte drepturile fundamentale, nu înseamnă neapărat că există stabilitate sau politici curate pe termen scurt. Scena politică din România se caracterizează printr-o scandaloasă lipsă de moralitate, corupţie, lene (membrii Parlamentului lucrează doar cîteva zile pe săptămână), incoerenţă sau interferenţe aleatorii din partea preşedintelui. Sistemul de justiţie este atât de disfuncţional, atât de aglomerat cu cazuri nerezolvate că te miri de ce mai există. Contractele din sectorul public sînt atât de corupte că România plăteşte de două ori mai mult pentru drumuri şi căi ferate, comparativ cu ţările normale şi cel mai rău lucru este că românii sînt atât de fatalişti că acceptă lucrurile aşa cum sunt, ca şi cum nu s-ar putea face nimic. În ciuda acestor lucruri, ţara funcţionează. Uitaţi-vă în jur. Zăpada este curăţată, băncile lucrează, toată lumea pare a avea de lucru, oamenii călătoresc şi avem benzină, apă, electricitate şi sistem public de transport în comun".

Pe cât de pozitiv şi "cool" pare textul cineastulului american Murray (cică se ocupă cu filme documentare şi e pasionat de ţara noastră), pe atât de "acid" şi "sulfuros" este studiul lui Adi Schiop - Cum au îngropat elitele României manelele. O poveste cu cocalari, care poate fi citit integral (şi e destul de citit!) pe criticatac.ro. Aici, privirea "înapoi" spre 2 decenii de mahala postcomunistă se face din interior, cu "sânge cald" şi, pe alocuri, înfierbântat de argoul "manelist":
"Când Gabriel Liiceanu vorbea despre manelizarea societătii, probabil, într-un fel confuz, asta avea în vedere. Din perspectiva occidentalizării, problema a fost identificată corect – unde s-a greşit e când s-a operat o substituţie nefastă: duşmanul proletar/securist/neocomunist a fost înlocuit cu altul – nesimţitul/mitocanul/necivilizatul, o chestie cu graniţe extrem de fluide căreia finalmente i s-a spus cocalar, un fel de om recent al ‘capitalismului de mahala’, fără scrupule şi needucat. În acest punct, intervin manelele – fiindcă ‘cocalarul’ a fost identificat prin acest gen muzical, pe care de pildă adolescentul sărac din Ferentari îl ascultă la difuzorul mobilului în tramvai, iar adultul îl lasă să bubuie din masina lui străină; manelele, s-a spus, îi exprimă filozofia de viaţă – ceea ce e, iarăsi, adevărat (însă spaţiul nu-mi permite să fac demonstraţia aici). Dar nu rezolvi nimic spunându-i unui om needucat că e ‘prost’ sau, mai aberant, acuzându-l că e needucat şi că muzica/valorile lui (‘tabloide’ sau ‘de mahala’) sunt greşite. E ceva fundamental distorsionant în abordarea asta, în a refuza oripilat orice formă de identificare şi empatie cu problemele lui. În plus, mai e ceva suspect în povestea asta – înţeleg că mizeriile comunismului nu te-au atins, deşi te-ai născut şi te-ai maturizat în interiorul lui; dar, chiar aşa, nici ‘mahalaua’ tranziţiei să nu fi lăsat nici o urmă asupra ta? Cum se poate să traversezi neatins şi pur două realităţi lungi şi late şi să te formezi doar pe chestii cărora nu le-ai fost martor (trecutul interbelic sau o ‘Europă civilizată’ aflată la peste 1000 de kilometri distanţă?)".
Trimiteți un comentariu