La Muzeul Național de Istorie a României poate fi văzută o nouă expoziție pe tema anilor '70 și '80 în România. Expoziția “’70/’80. Tinerețea noastră”, care va fi deschisă până în iunie, prezintă viața tinerilor între 7 ani (intrarea în rândul organizației pionerilor) și 30 de ani (ieșirea din U.T.C.) pe câteva coordonate principale: palierul ideologic, prezența Securității și viața cotidiană. Titlul expoziției intrigă - despre tinerețea cui se vorbește? A organizatorilor ? Diverse fotografii, desene, obiecte din acea perioadă completează mărturii de tot felul (inclusiv filme documentare de Nicolae Mărgineanu și Mihai Constantinescu). De pe site-ul Muzeului de Istorie am ajuns pe un alt site (blog) dedicat perioadei comuniste, numit (cum altfel?) Comunismul în România. Multe amintiri așteaptă să fie redescoperite și aici, plăcute sau neplăcute. Printre imaginile de pe site găsim și niște "reclame" haioase - la Cico, ciocolăți, cosmetice...
Elizabeth Taylor, una din cele mai frumoase actriţe din sec. XX, venerată cu titlul de "ultimă legendă a Hollywood-ului", a încetat din viaţă în această dimineaţă. Avea 79 de ani, 70 de filme şi 7 spre 8 soţi la activ. Citind anunţul de pe Imdb, am aflat că această divă se născuse cu două rânduri de gene/pleoapă, "mutaţie" care îi punea şi mai mult ochii în valoare. Cu greu poţi urmări un film din tinereţea ei, fără să rămâi impresionat de prezenţa scenică a Lizei. Roluri memorabile în: A Place in the Sun (1951), Cat on a Hot Tin Roof (1958), Cleopatra (1963), Who's Afraid of Virginia Woolf? (1966 - ambele alături de excepţionalul ei soţ şi actor Richard Burton, decedat în 1984, după realizarea filmului Nineteen Eighty-Four). Dumnezeu s-o odihnească în pace, după atâta agitaţie şi celebritate!
Când faci un film despre depăşirea limitelor omeneşti, este clar că te aventurezi departe pe tărâmul ficţiunii. Atunci de ce să te opreşti la o anecdotă, când poţi să speri la o parabolă? Limitless (2011), un film cu Robert De Niro în rol secundar, jonglează cu teme prea generoase pentru un subiect atât de mic. Recunosc, actorul din rolul principal, care interpretează un scriitor ratat, îmi este antipatic. Dar poate de aceea se potriveşte cu rolul, la început. Pe măsură ce acţiunea se dezvoltă, el devine un geniu în mai toate domeniile pe care le "contactează", datorită unei pilule misterioase, care îl ajută să-şi folosească "100% din creier". Premiza te-ar face să crezi că personajul va deveni un scriitor fabulos şi va aduce, în acest fel, un aport consistent literaturii mondiale. Dar nu! A scrie e prea puţin pentru un ratat care îşi foloseşte tot creieru'. El trebuie să cunoască mulţi, mulţi oameni, alături de care aiurează/aberează îndelung la "disco-bar" şi pe marginea piscinei/prăpastiei, după care plonjează de-a dreptul pe Wall St. Banii cei mulţi sunt realizarea cea adevărată, nu cultura, sau alte banalităţi d-astea. Dacă filmul se încheia cu secvenţa introductivă, în care personajul central îşi recunoaşte erorile fatale, puteam să ne gândim la un fel de parabolă contemporană. Dar regizorul acestui film nu este Martin Scorsese, care ar fi căutat, poate, o morală în toată afacerea (necurată), ci un simplu salariat al Hollywood-ului. Iar Hollywood-ul, ca şi McDonald's-ul, nu lasă pe nimeni să părăsească sala nemulţumit, deci eroul supravieţuieşte, ba chiar are şanse să ajungă preşedintele Americii. Această concluzie plină de E-uri şi conservanţi, aruncă la gunoi câteva fire narative (blonda ucisă la hotel?) şi personaje (în frunte cu De Niro). Totuşi, filmul conţine câteva metafore eficiente (transfocarea obositoare prin oamenii, străzile, "layerele" New York-ului, dar şi ale minţii personajului central), iar De Niro nu este complet irosit, de vreme ce îi dă lui Bradley Cooper replica cea mai interesantă din film, vorbindu-i despre etapele pe care oamenii trebuie să le parcurgă pentru a ajunge la performanţă. În lumea reală, fără aceste etape, succesul e la fel de "natural" şi "durabil" precum pastila "deşteptăciunii".
... Şcoala de muzică şi arte nr. 3, din sectorul 1, clădire veche din 1881, a fost recent lăsată în paragină de către nişte escroci care trebuiau s-o renoveze pe banii "Băncii Europene de Investiţii" (BEI), prin Primăria Municipiului Bucureşti. Am fost şi eu elevul unei şcoli "surori", de arte plastice şi muzică (unde copiii mergeau după programul de şcoală generală), care la rândul ei a fost golită de copii şi profesori la cererea beneficiarilor retrocedării, acum câţiva ani. Din articolul publicat în defuncta Ziuă Veche - Cea mai tristă şcoală din Bucureşti, aflăm că "valoarea instrumentelor distruse de ploile şi umezeală pătrunsă în clădirea abandonată, se apropie de 200.000 de euro”. La o fereastră (termopan??) se văd nişte plante uitate...
La câţiva paşi distanţă se află Biserica Sf. Ştefan - Cuibu' cu barză, monument istoric. Biserica a fost şi ea curtată de Primărie, care se pare că a restaurat-o într-un final, chiar dacă pancarta care atestă acest lucru a fost pângărită de vecini (nişte cetăţeni damblagii).
Închei această plimbare prin orăşelul nostru (capitală, cică de ţară) cu alte imagini sugestive.
Citez din comunicatul prezent pe telecinemateca.com: "Presa italiană a scris despre un fapt cu totul inedit, anume descoperirea întâmplătoare în arhivele studiourilor Cinecitta din Roma, a peliculei Odessa în flăcări, film considerat definitiv pierdut. Odessa în flăcări, realizat în anul 1942, într-o coproducție româno-italiană, este consemnat în istoria cinematografiei europene și nu numai, o capodoperă a genului. Despre el rămăseseră doar câteva cronici, unele consemnări, fotografii și afișe. Având ca subiect drama refugiaților din Basarabia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca și a ororilor comise de trupele NKVD, filmul a fost interzis după ocuparea țării de către Uniunea Sovietică, iar protagoniștii acestuia aruncați în închisori. Depus în arhivele cinematografiei, la fondul peliculelor cenzurate, mulți ani Odessa în flăcări a figurat doar în registrul de evidență al arhivelor, apoi a dispărut din scripte. După decembrie 1989, unii cercetatori în istoria filmului au căutat zadarnic să dea de urma peliculei, investigațiile ducând la concluzia că ea a fost confiscată de consilierii sovietici din perioada ocupației, după care a fost scoasă din evidențe. S-a mai descoperit că Securitatea a dat ordin prin care s-a dispus distrugerea unor filme de război din perioada 1940-1944, considerate fasciste și imperialiste, dușmănoase orânduirii socialiste. Capodopera cineatografică aparține regizorului italian Carmine Gallone, unul dintre cei mai renumiți ai timpurilor sale. Scenariul este semnat de dramaturgul Nicolae Kiritescu. Odessa în flăcări urma tradiția inaugurată de primul mare film românesc din 1912 - Independenta Romaniei . Odessa în flăcări a arătat lumii, în 1942, la Festivalul de la Veneția – unde de altfel a câștigat Marele Premiu – ce înseamna ocupația bolșevică și teroarea stalinistă. Timp de mai bine de o jumătate de secol, despre acest film nu s-a pomenit nimic. Nici nu putea fi vorba să se dea în vileag drama Basarabiei și a Bucovinei de Nord, atâta vreme cât la București se afla la putere un regim obedient Kremlinului".
Filmul poate fi văzut integral pe YouTube și telecinemateca.com:
În doar câteva zile, temperaturile au ajuns până la + 20°, iar suava primăvară s-a instalat brutal în Bucureşti. Dintre atâtea ştiri apocaliptice, anunţate în ultima săptămână, menţionez aici doar aniversarea primului centenar al companiei IBM (International Business Machines).
Nu ştiam că cea mai faimoasă producătoare de computere este atât de veche! Cei care au lucrat de-a lungul anilor la IBM au dat o nouă dimensiune ideii de inventivitate, participând mai activ decât alţii la construirea unei "lumi noi", populată de obiecte şi servicii precum cele arătate mai jos. A Brave New World?
1956 - hard-disk-ul. Computerul 305 RAMAC avea un hard ce ocupa un spaţiu imens şi putea stoca 5-10 mega.
1967 - Discheta floppy
1981 - PC-ul. Computerele ies din birouri şi intră în casele oamenilor. Primul PC costa 1.565 dolari, avea 16 KB de RAM, nu avea drive-uri, dar i se puteau instala.
1988 - strămoşul internetului, reţeaua Arpanet a fost închisă deoarece avea o interfaţă neprietenoasă, complicată şi viteză mică.
Citim în Evenimentul Zilei: "la 70 de ani de la deportarea în Transnistria a evreilor români din Bucovina şi Basarabia, actorul Dustin Hoffman a acceptat să joace rolul lui Traian Popovici, primarul care şi-a riscat pielea pentru a salva 20.000 de evrei din Cernăuţi. Părinţii actorului, de origine evrei, au emigrat din România cu doar câţiva ani înainte de a începe represiunea împotriva acestora.
Filmul este produs de compania canadiană Veni Vici Entertainment Inc. şi va purta, cel mai probabil, titlul "20.000 de sfinţi", a cărei lansare, preconizată pentru 2012, va fi precedată de apariţia unei cărţi omonime. Traian Popovici, românul care va fi interpretat de Dustin Hoffman, a fost declarat drept între popoare de Autoritatea Martirilor Holocaustului Yad Vashem".
Din întâmplare, am găsit niște poze puse de actorul Jim Carrey pe un site numit Yfrog. Ca și John Cusack, Tom Hanks, sau Danny DeVito, Carrey postează regulat pe Twitter, invitându-ne să citim gândurile lui "scurte și efemere" (după cum scrie și pe Twitter - "get short, timely messages from Jim Carrey/ Cusack etc"), să admirăm tot felul de imagini (foto sau picturi) realizate din plictiseală, probabil. E interesantă privirea publică asupra unor suflete de celebrități, care încearcă să-și umple golurile (cariile?) cu nimicuri de tot felul.
Cei care își organizează nunți trăznite și fastuoase, pot apela și la cel mai vânat cameraman de nunți din zonă - Robert Balasko, pe care îl găsim pe Vimeo. Croatul filmează și montează într-un stil proaspăt, agitat, contrastant, MTV-ist. Check it:
Cu mirare am aflat că un faimos designer britanic - John Galliano, "stilistul-șef" al celei mai mari firme "de lux" din lume - Dior, a fost filmat săptămâna trecută, într-un bar parizian, în timp ce adresa injurii și replici antisemite unor cetățeni de la o masă. Cică tipul e recidivist (în decembrie anul trecut a mai făcut o "nefăcută"), iar din imaginile de pe YouTube rezultă că era sub influența alcoolului, dar nu glumea. Urmarea acestui incident a fost concedierea designerului de la "Casa de Modă" Christian Dior. Acesta riscă și o condamnare penală. Dar scandalul nu s-a oprit aici. "Ziariştii au descoperit o înregistrare video din 1963, în care Françoise Dior, nepoata fondatorului casei de modă, îşi prezintă viitorul soţ, Colin Jordan, membru al Mişcării naţional-socialiste engleze. Colac peste pupăză, viitoarea soţie mai poartă la urechi şi cercei în formă de zvastică!" (Realitatea.net).
Luna martie vine cu frig, zăpezi târzii și vești triste. Una din cele mai distinse actrițe franceze din ultima jumătate a secolului XX - Annie Girardot, s-a stins din viață pe 28 februarie 2011, chiar în ziua decernării premiilor Oscar. Actrița din Rocco e suoi fratelli (1960), Caché (2005) și alte 158 de titluri, ducea de câțiva ani o luptă aprigă cu boala Alzheimer. Spre deosebire de contemporana ei, la fel de valoroasa Jeanne Moreau, Annie Girardot nu a fost gratulată de Academia Americană cu niciun premiu onorific (culmea e că singurul premiu pentru întreaga activitate l-a primit la TIFF, în 2005). Dumnezeu s-o odihnească în pace, alături de ceilalți artiști dispăruți în ultimul an (vezi montajul In Memoriam - Oscars 2011).
Pe YouTube găsim niște documentare captivante despre manipularea maselor în Occidentul secolului XX. Dintre acestea "spicuim" miniseria The Century of the Self (Marea Britanie - BBC 2002) și "Pandora's Box" (Marea Britanie 1992, r.: Adam Curtis).
