Promised Land: ROŞIA MONTANĂ

Promised Land (S.U.A. 2013) este un film "de actualitate" pentru România. Ne aduce o situaţie similară cu cea de la Roşia Montană: nişte corporatişti încearcă să convingă o comunitate de fermieri americani să le "vândă" pământurile, pentru a le exploata gazele de şist! Acest tip de gaze naturale sunt exploatate în Statele Unite de peste 70 de ani, acolo existând deja "peste 50 de mii de puțuri de mică adâncime" (Wikipedia).



Regizorul Gus Van Sant, Palme (o)"d'or-izat" în 2003, construieşte acum un filmuleţ narativ-linear, de o cuminţenie şcolărească, fără pic de experiment, sau extravaganţă vizuală. La 10 ani după excepţionalul Elephant, unde, în plină isterie a terorismului din şcolile americane (vezi şi documentarul de Oscar Bowling for Columbine) Van Sant se juca cu punctele de vedere şi cadrele-secvenţă de câte 10 minute, doar cadrele contemplative au mai rămas în recuzita sa.
Deşi Promised Land începe contemplativ, nu l-am putut urmări fără părtinire. Se deschide cu Matt Damon spălându-se pe ochi, cu apă din chiuvetă. Apa, acel element indispensabil vieţii, care poate da şi lua viaţă. Matt Damon este şi unul din scenariştii filmului, deci e implicat pe mai multe planuri în proiect. Ideea ar fi că Damon joacă un "corporatist" pus pe făcut bani, care vine într-o localitate rurală americană, condamnată economic, convins că îi va face pe "ţărani" să-şi "vândă ţara". Dar Damon este şi copil (nepot) de fermier. Personajul său cade între "ciocanul" jobului şi "nicovala" conştiinţei, pentru că exploatarea gazelor din localitate poate avea ca efect contaminarea apelor şi moartea animalelor, ameninţând ocupaţia de bază a acestor fermieri.
Problema cu acest film este că începe promiţător şi se încheie... Cum să spun... pentru activiştii ONG-urilor din Piaţa Universităţii se încheie bine. Pentru minerii de la Roşia Montană se încheie jalnic.
Dincolo de neverosimilul Hollywood-ian (corporatistul cedează în faţa fermierului) şi de mascarada anti-capitalistă, Promised Land se comportă ca un film "activist", deşi se vrea un film independent. Face campanie anti-exploatare gaze de şist, în loc să arunce o privire realistă asupra situaţiei actuale, când omenirea caută noi surse de energie, în perspectiva epuizării zăcămintelor de petrol şi a altor energii "convenţionale". Bun, a fi pentru gaze de şist înseamnă a fi anti-ecologic, iar "trendul" actual e să spui nu oricăror forme de energie care pot polua mediul înconjurător. Dar petrolul poluează de peste un secol lumea civilizată, iar industria petrolului bubuie nestingherită. Şi nici procesele costisitoare din ultimele decenii nu au putut falimenta industria tutunului!
Începând cu frazele de sus, par a mă situa în tabăra "exploatatorilor" de gaze şi aur, cu cianuri şi chimicale distrugătoare pentru pânza freatică şi pentru munţii înverziţi ai ţării (noastre). Dar trebuie să fiu sincer: cred că România este suficient de poluată şi fără cianuri. Poluată de nesimţirea cetăţenilor săi, care nu se ridică de pe iarba verde fără să lase în urmă pârjol şi gunoaie ne-biodegradabile. Iar toată această campanie anti-exploatare şi pentru ecologie începe să-mi sune a ipocrizie! Fără o preocupare serioasă pentru schimbarea stilului de viaţă al orăşenilor (dar şi al celor din mediul rural, care dejectează plastice şi mizerii în râuri fără remuşcări), nu poţi insista pentru păstrarea intactă a mediului înconjurător. Ecologia nu poate funcţiona fără schimbarea stilului de viaţă şi fără îmbunătăţirea educaţiei locuitorilor! Iar această schimbare ar presupune măcar minimul respect faţă de cadrul natural (deci coşuri de gunoi şi mâini care să arunce gunoiul în ele, nu pe lângă!), dacă nu chiar renunţarea la toate acele lucruri minunate din viaţa noastră, distrugătoare pentru planetă, în frunte cu energia electrică, hârtia, pungile, ţevile de eşapament, IPhone-uri, computere... and you name it!
Ah, dar am uitat că a apărut maşina care merge cu apă chioară şi mineritul fără cianuri. Ne permitem să mai aşteptăm câteva zeci (sute?) de ani până când vor trece de la faza de prototip, la tehnologie şi industrie? Mai bine zis, pot minerii şi alţi muncitori din zone defavorizate să mai aştepte până atunci? Sau "e prea proşti", drept pentru care oamenii din Piaţa Universităţii vor hotărî pentru ei?
Renunţăm la maşini şi mergem din nou pe cai? Folosim lemne în loc de gaze? Da, la aur putem renunţa. Îl lăsăm să zacă în munţii noştri gata poluaţi şi cianuraţi de exploatările româneşti.
Omenirea nu s-a hotărât, dar noi, românii, trebuie să ne hotărâm ce vrem: sărăcie, ecologie, progres, regres. Ce? Şi să încercăm să luăm această decizie cu minţile noastre, nu cu minţile agenţilor de manipulare, fie ei companii miniere, sau alte companii... rivale.

Sfânta Marie Mică la Muzeul Satului

De Sfânta Marie Mică am fost la ţară, în mijlocul oraşului. Muzeul Satului este o minunăţie de muzeu, pe care îl redescoperi de fiecare dată.



Nu cred că am văzut toate gospodăriile, deşi am vizitat muzeul de mai multe ori. Tind să merg de fiecare dată spre Biserica Maramureşeană, bordeiele olteneşti şi morile de pe malul Lacului Herăstrău. De aceea, partea sudică a muzeului îmi rămâne aproape necunoscută.

 Şi în această toamnă ne putem bucura de târguşorul cu produse tradiţionale, răspândit prin muzeu.

Vreau să mai adaug un citat din Părintele Stăniloae, care ar merita tipărit la intrarea în Muzeu: "Iubesc ţărănimea noastră care, într-adevăr, a fost un popor cult. Căci ce însemnează cult şi cultivat? Însemnează înnobilat. Şi s-a înnobilat prin liturghie şi prin rugăciune. Nu devine cult un intelectual care citeşte o mie de cărţi, dar nu devine mai bun. Şi nu se uneşte cu ceilalţi în credinţă şi fiecare este robul ultimei cărţi pe care a citit-o. Ne dezmembrăm unitatea, nu ne mai smerim, nu mai avem delicateţea aceasta a unora faţă de alţii. (...) Ori ne întoarcem la credinţă, ori este mare pericol pentru poporul nostru” (extras dintr-un interviu filmat în 1989!).

Maidanezi, aur şi Bolero

Anul trecut scriam un "panseu" intitulat Maidanezii vedetelor & zăcămintele străinilor, unde pomeneam planul lui Mickey Rourke de a construi un adăpost pentru maidanezii patriei. Tot acolo, vorbeam despre intenţiile de exploatare a unui zăcământ de petrol proaspăt descoperit în Arad.
Citind acel articol, am observat că, după un an, câinii şi aurul s-au întors în atenţia publicului! Aceste subiecte au fost concurate, acum câteva zile, de incidentul cu suporterii violenţi (şi beţi) de la Meciul România-Ungaria.
Ţara clocoteşte deja de săptămâni bune pe tema Exploatării Roşiei Montane. Orăşenii (mai ales bucureştenii) protestează vehement împotriva otrăvirii pământului strămoşesc al Roşiei Montane, care urmează să fie excavat şi contaminat cu cianuri, başca golit de cel mai mare zăcământ aurifer din Europa! Sătenii, în schimb, sunt pentru începerea exploatării (au nevoie de job-uri) şi spun că bucureştenii nici nu ştiu unde se află pe hartă Roşia. Şi Maia Morgenstern a filmat un clip patetic împotriva "exploatatorilor"...






La fel de controversată rămâne problema câinilor. Tot în Bucureşti, oamenii au ieşit în stradă pentru a cere "holocaustul" maidanezilor, în urma tragediei petrecute într-un parc, unde un copilaş a fost ucis de un câine "comunitar" (aşa cum a păţit, anul trecut, un copil de la ţară, de prin Suceava - îşi mai aminteşte cineva de el?).
Ca şi până acum, soluţiile se lasă aşteptate. Foamea de dreptate şi competenţă administrativă a crescut, însă. Iar exerciţiul democraţiei e binevenit într-un "sat cu prea mulţi câini".
Pe acest fundal îmbâcsit de ură şi frustrări naţionale, se derulează cel mai important eveniment muzical al Europei de Est (ca să fim modeşti) - Festivalul Internaţional George Enescu. Aseară am asistat la minunatul Concert al Orchestrei Române de tineret, dirijată de Lawrence Foster. Program: D. Dediu – Frenesia pentru orchestră op. 84 (2000), J. Brahms - Dublul concert pentru vioară, violoncel şi orchestră în la minor op. 102, M. Ravel – Rapsodie espagnole, Pavane pour une infante défunte, Alborada del Gracioso şi Bolero. M-am lăsat în braţele capodoperei lui Ravel, acea ţesătură de sunete şi ritmuri, care începe leneş şi se încheie pripit, gândindu-mă la reacţia poporului nostru - când leneş, când pripit. Când genial!

"Post Terra"

Vara aceasta, în cinematografe a avut loc o "hemoragie" de SF-uri americane produse în 2012. Majoritatea au tonul setat de spaimele apocaliptice ale anului trecut: distopii, cu sau fără alieni (Elysium), post-"end-of-the-world"-uri (inclusiv parodii - This Is the End), multe deja-vú-uri cu fițe (The Colony, Europa Report)...

Într-un târziu am văzut Oblivion (adaptat la noi "Planeta uitată"). Cât de greu e să mai "scoţi" un SF care să nu semene cu altele?
Într-adevăr: ochelarii de soare, "motoreta" şi nava-elicopter-avion sunt din Top Gun & Days of Thunder (non-SF-uri). Scavengerii refugiaţi în Biblioteca din New York (un topos distrus şi în The Day After Tomorrow) amintesc de Mad Max, plus sute de alte SF-uri "surate". Clona pare inspirată din Moon (2009, un "underdog" ingenios), "fagurii" cu clone - Matrix, intrarea în nava extraterestră, la final, seamănă izbitor cu scena din Independence Day. Scenografia şi cromatica omagiază chiar Odiseea lui Kubrick!
Bun, Oblivion nu e un SF inovator şi se ia de mână cu recentul "After Earth" (tradus destul de comic "1000 post Terra"). Dar "fură cu cap", ca să spun aşa, are personaje charismatice şi are un motto captivant: "Earth is a memory worth fighting for" (la pachet cu titlul, la fel de captivant). Demersul dramaturgic este şi el arhicunoscut din atâtea SF-uri în care eroul trebuie să-şi redescopere trecutul, pentru a rezolva problemele ridicate de prezent. Dar cum îţi ataci duşmanul, dacă lucrezi pentru el? Adevărul este ocultat de diverse forţe negative (alieni invadatori, pământeni răuvoitori etc), memoria este un seif, iar cheia trebuie găsită! Total Recall, ce mai! Însăşi replica "Dream of me" trimite la deja clasicul SF, despre care am mai vorbit (citeşte aici).
M-a şocat şi la acest film, însă, absenţa Divinității, la care mai toate "şopârlele" scenaristice par a face aluzie. "How can man die better: than facing fearful odds, for the ashes of his fathers, and the temples of his Gods" - citeşte eroul într-o carte despre Imperiul Roman. "Ashes" şi "The temples of his Gods"! Cum de nu a dat peste un pasaj din Noul Testament, ci doar peste unul dintr-o carte antică, dinaintea Creştinismului?
Am senzaţia că scenariile de la Hollywood trec printr-o cenzură ideologică de inspiraţie comunistă, iar orice menţiune a religiei cere "oblivion". Ar vorbi despre Dumnezeu fără să-I pronunţe numele (Ana Blandiana făcea ceva similar în poeziile ei din anii '80). Mai degrabă s-ar vorbi despre credinţele păgâne (care nu îi jenează pe scientologi?). Ce sens are dezgroparea memoriei, dacă aceasta nu aduce şi o înnoire a fiinţei? Singurul sens al vieţii rămâne în acest film retragerea într-o cabană la munte, plină cu discuri "Pink Floyd" şi cărţi recuperate din ruinele civilizaţiei distruse. Dar cine recuperează credinţa?

Am aflat (la Liturghie!) că în Constituţia Europei nu va fi redactat nici un cuvinţel referitor la Creştinism, religia pe care s-a construit civilizaţia "occidentală" ("Western Civilization") din ultimii 2000 de ani! Închei cu un extras din Wikipedia: "Western civilization traces its roots back to European and Mediterranean classical antiquity. It is associated with nations linked to the former Western Roman Empire and with Medieval Western Christendom who emerged from feudalism to experience such transformative historical episodes as the Renaissance, the Reformation, the Enlightenment, the Industrial Revolution and the development of liberal democracy".

PS Cine (ce actor) lipseşte din această critică cinematografică (cu derapaje teologice inexplicabile)?