21 sept. 2013

Promised Land: ROŞIA MONTANĂ

Promised Land (S.U.A. 2013) este un film "de actualitate" pentru România. Ne aduce o situaţie similară cu cea de la Roşia Montană: nişte corporatişti încearcă să convingă o comunitate de fermieri americani să le "vândă" pământurile, pentru a le exploata gazele de şist! Acest tip de gaze naturale sunt exploatate în Statele Unite de peste 70 de ani, acolo existând deja "peste 50 de mii de puțuri de mică adâncime" (Wikipedia).



Regizorul , Palme (o)"d'or-izat" în 2003, construieşte acum un filmuleţ narativ-linear, de o cuminţenie şcolărească, fără pic de experiment, sau extravaganţă vizuală. La 10 ani după excepţionalul Elephant, unde, în plină isterie a terorismului din şcolile americane (vezi şi documentarul de Oscar Bowling for Columbine) se juca cu punctele de vedere şi cadrele-secvenţă de câte 10 minute, doar cadrele contemplative au mai rămas în recuzita sa.
Deşi Promised Land începe contemplativ, nu l-am putut urmări fără părtinire. Se deschide cu spălându-se pe ochi, cu apă din chiuvetă. Apa, acel element indispensabil vieţii, care poate da şi lua viaţă. este şi unul din scenariştii filmului, deci e implicat pe mai multe planuri în proiect. Ideea ar fi că joacă un "corporatist" pus pe făcut bani, care vine într-o localitate rurală americană, condamnată economic, convins că îi va face pe "ţărani" să-şi "vândă ţara". Dar este şi copil (nepot) de fermier. Personajul său cade între "ciocanul" jobului şi "nicovala" conştiinţei, pentru că exploatarea gazelor din localitate poate avea ca efect contaminarea apelor şi moartea animalelor, ameninţând ocupaţia de bază a acestor fermieri.
Problema cu acest film este că începe promiţător şi se încheie... Cum să spun... pentru activiştii ONG-urilor din Piaţa Universităţii se încheie bine. Pentru minerii de la Roşia Montană se încheie jalnic.
Dincolo de neverosimilul Hollywood-ian (corporatistul cedează în faţa fermierului) şi de mascarada anti-capitalistă, Promised Land se comportă ca un film "activist", deşi se vrea un film independent. Face campanie anti-exploatare gaze de şist, în loc să arunce o privire realistă asupra situaţiei actuale, când omenirea caută noi surse de energie, în perspectiva epuizării zăcămintelor de petrol şi a altor energii "convenţionale". Bun, a fi pentru gaze de şist înseamnă a fi anti-ecologic, iar "trendul" actual e să spui nu oricăror forme de energie care pot polua mediul înconjurător. Dar petrolul poluează de peste un secol lumea civilizată, iar industria petrolului bubuie nestingherită. Şi nici procesele costisitoare din ultimele decenii nu au putut falimenta industria tutunului!
Începând cu frazele de sus, par a mă situa în tabăra "exploatatorilor" de gaze şi aur, cu cianuri şi chimicale distrugătoare pentru pânza freatică şi pentru munţii înverziţi ai ţării (noastre). Dar trebuie să fiu sincer: cred că România este suficient de poluată şi fără cianuri. Poluată de nesimţirea cetăţenilor săi, care nu se ridică de pe iarba verde fără să lase în urmă pârjol şi gunoaie ne-biodegradabile. Iar toată această campanie anti-exploatare şi pentru ecologie începe să-mi sune a ipocrizie! Fără o preocupare serioasă pentru schimbarea stilului de viaţă al orăşenilor (dar şi al celor din mediul rural, care dejectează plastice şi mizerii în râuri fără remuşcări), nu poţi insista pentru păstrarea intactă a mediului înconjurător. Ecologia nu poate funcţiona fără schimbarea stilului de viaţă şi fără îmbunătăţirea educaţiei locuitorilor! Iar această schimbare ar presupune măcar minimul respect faţă de cadrul natural (deci coşuri de gunoi şi mâini care să arunce gunoiul în ele, nu pe lângă!), dacă nu chiar renunţarea la toate acele lucruri minunate din viaţa noastră, distrugătoare pentru planetă, în frunte cu energia electrică, hârtia, pungile, ţevile de eşapament, IPhone-uri, computere... and you name it!
Ah, dar am uitat că a apărut maşina care merge cu apă chioară şi mineritul fără cianuri. Ne permitem să mai aşteptăm câteva zeci (sute?) de ani până când vor trece de la faza de prototip, la tehnologie şi industrie? Mai bine zis, pot minerii şi alţi muncitori din zone defavorizate să mai aştepte până atunci? Sau "e prea proşti", drept pentru care oamenii din Piaţa Universităţii vor hotărî pentru ei?
Renunţăm la maşini şi mergem din nou pe cai? Folosim lemne în loc de gaze? Da, la aur putem renunţa. Îl lăsăm să zacă în munţii noştri gata poluaţi şi cianuraţi de exploatările româneşti.
Omenirea nu s-a hotărât, dar noi, românii, trebuie să ne hotărâm ce vrem: sărăcie, ecologie, progres, regres. Ce? Şi să încercăm să luăm această decizie cu minţile noastre, nu cu minţile agenţilor de manipulare, fie ei companii miniere, sau alte companii... rivale.
Trimiteți un comentariu