De câteva luni, a luat amploare un protest public în inima financiară a Statelor Unite - Occupy Wall Street! Protestatarii, animați de grupul activist canadian Adbusters, își manifestă nemulțumirile crescânde față de lăcomia sistemului bancar, în special, care a dus la o prăpastie prea mare între procentul low-mid-upperclass (99%) și cel "high class" (miliardarii - 1%). Bunăstarea este distribuită inechitabil în lume, dar acest lucru nu a stârnit pănă acum proteste atât de înverșunate în America de Nord, "land of the free" și cămin al unei concentrări fantasmagorice de capital. Pe 15 octombrie 2011, zeci de mii de demonstranţi au organizat mitinguri în 900 de oraşe din întreaga lume, precum Auckland, Sydney, Hong Kong, Taipei, Tokyo, Sao Paulo, Paris, Madrid, Berlin, Hamburg, atestând solidaritatea față de fenomenul din S.U.A. De curând, protestul s-a extins spre porturile de pe Coasta de Vest, unde "oamenii muncii" declară public: "Suntem inspirați de această manifestare democratică non-violentă, care insistă asupra corectitudinii economice și care a captat inimile şi minţile atâtor oameni. Mulțumim celor 99% pentru primirea apelului nostru la dreptate. Suntem copleşiţi de atenţia care ni s-a acordat în ultima perioadă. În mod normal, suntem invizibili". Aceste texte, dar și sloganul mișcării - the only solution is WorldRevolution, ne duc cu gândul la o nouă (veche) revoluție împotriva exploatatorilor!
Luna decembrie marchează 2 aniversări importante pentru istoria Norvegiei și pentru cea a descoperirilor geografice: 150 de ani de la nașterea lui Fridtjof Nansen (primul explorator al Arcticii) și centenarul expediției conduse de Roald Amundsen, care a atins Polul Sud în 1911. Amundsen a ajuns la Polul Sud pe 14 decembrie 1911, cu 5 săptămâni înaintea rivalului său, Robert Falcon Scott, care a pierit pe drumul de întoarcere.
Robert Falcon Scott
Cu ocazia acestui centenar, guvernul norvegian a organizat o expediție prin pustiul înghețat, la care participă chiar primul ministru și o echipă internațională. Alături de ei, unul dintre cei mai experimentaţi alpinişti şi exploratori români, Cornel Coco Galescu, pleacă să atingă Polul Sud pe schiuri de tură! Și à propos de această țară care a dorit să rămână în afara U.E., recent am auzit la tembelizor că untul e pe cale de dispariție în Norvegia. Cică oamenii s-au îmbulzit să cumpere toate pachetele din supermarketuri, datorită unei cure de slăbire bazată pe grăsimi, foarte la moda pe-acolo. Deci sunt mulți nebuni în această țară civilizată!
Istanbul. Dimitrie Cantemir. Cartea ştiinţei muzicii şi tradiţiile muzicale sefarde şi armene este proiectul iniţiat în 2008 de Hespèrion XXI, unul dintre cele mai renumite ansambluri internaţionale de muzică veche, care abia acum a ajuns şi în România pentru a reconstitui epoca lui Dimitrie Cantemir la Poarta Otomană (1690-1710). Miercuri am asistat la acest eveniment muzical, organizat de ICR la Atheneu (Sala Mare). Ansamblul Hespèrion XXI este condus de catalanul Jordi Savall (compatriot al lui Dalí), multipremiat (a câştigat şi César pentru coloana sonoră a filmului Tous les matins du monde - Franţa 1991), supranumit Regele muzicii vechi. Pentru proiectul Istanbul. Dimitrie Cantemir, au fost selectate doar câteva din cele 355 de compoziţii culese de Dimitrie Cantemir în cartea sa (dintre acestea, 9 erau compoziţiile lui originale!). Cartea ştiinţei muzicii, care conţine un tratat şi o culegere de melodii, nu a fost datată. Se ştie doar că a fost scrisă în timpul şederii lui Dimitrie Cantemir la Constantinopol (Istanbul) ca zălog al tatălui său (Constantin Cantemir, domnitorul Moldovei) şi dedicată sultanului. "Cred că interesul meu pentru Cantemir a apărut odată cu primele piese pe care le-am ascultat din creaţia lui, în 1989" - spune Savall. "Am început să cunosc colecţia pe care a alcătuit-o în epocă şi am fost surprins să observ aceste muzici orientale, de tradiţie orală, cu atât mai mult cu cât erau rezultatul culegerii nu a unui muzician turc, ci a unui cărturar român, care concepuse un studiu atât de interesant asupra muzicii otomane din acea vreme". Evenimentul de pe scena Atheneului a dăruit participanţilor o triplă revelaţie. Întâi putem vorbi despre o redimensionare a personajului istoric Dimitrie Cantemir, despre care puţini români ştiu că a fost un enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, scriitor, om politic şi domnitor al Moldovei în secolul al XVIII-lea. Başca muzicolog şi compozitor, ne aminteşte Savall! Apoi putem admira performanţele şi pasiunea muzicienilor din Hespèrion XXI, care au cântat în două reprize de câte o oră, întrerupte doar de o pauză. Înlănţuirea makam-urilor, alternarea taksim-urilor (preludii improvizate) şi dialogul instrumentelor exotice (mânuite cu talent de invitaţii turci, armeni, bulgari) ne trimit câteva secole înapoi, într-o geografie dominată de Imperiul Otoman, care cu o mână decapita familii întregi de creştini (ConstantinBrâncoveanu), iar cu o alta gusta din arta unui Cantemir. Dar nu în ultimul rând, este vorba despre un om de cultură elegant şi sensibil, precum Jordi Savall, care şi-a omagiat soţia prin două momente muzicale emoţionante, plasate la finalul fiecărei părţi a concertului. Acest concert a fost susţinut în memoria sopranei Montserrat Figueras, trecută la cele veşnice cu câteva săptămâni în urmă. Voi cita din dedicaţia adăugată de Savall la caietul-program: "A fost o mare artistă, dar mai mult decât atât, tot ce a realizat în viaţă a fost impregnat de lumină (...) Îi plăcea să ne amintească mereu că mai presus de orice, cel care cântă un cântec de leagăn are grijă să dea ce are mai bun în el, şi asta nu e altceva decât un act de iubire care, astfel, îi oferă copilului experienţa esenţei vieţii (Ninna Nanna, 2002). Îţi mulţumim, Monserrat, că ne-ai învăţat că nu ajunge să asculţi muzica cu auzul, trebuie să o asculţi cu sufletul".
Trimit și eu mai departe, cu întârziere, un anunț de interes cultural (local?): "Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Afişului din Wilanów şi Institutul Polonez din Bucureşti invită publicul în perioada 22 septembrie 2011 – 8 ianuarie 2012 la expoziţia Istoria în 192 de imagini. Afişul polonez 1917 – 2007, organizată cu ocazia preluării de către Polonia a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene şi a aniversării a 10 ani de activitate a Institutului Polonez din Bucureşti.
Afişele provin de la Muzeul Afişului din Wilanów (secţie a Muzeului Naţional din Varşovia), primul muzeu din lume dedicat afişului, a cărui colecţie de peste 55.000 de piese este una dintre cele mai mari din lume.
Cele 192 de lucrări selectate de Maria Kurpik, curatorul expoziţiei, prilejuiesc întâlnirea publicului din România cu fenomenul afişului polonez – sintagmă folosită de criticii internaţionali pentru a denumi producţia prolifică, originală şi de o înaltă calitate artistică a afişului din Polonia în perioada 1960-1970 care a influenţat grafica de afiş în multe ţări europene".
Cel puțin în cazul afișului de film, polonezii erau recunoscuți pentru creativitatea ieșită din comun.
S-au aprins beculeţele de sărbători, iar cumplita iarnă a venit cu temperaturi de +15º! Nu îmi amintesc un alt început de decembrie cu ploi primăvăratice. Duminică am trecut pe la Hanul lui Manuc, unde era în desfășurare SweetFest. În plin Post al Crăciunului, erau întinse tarabe cu dulciuri felurite şi îmbietoare. Dulcele s-a înfrăţit cu săratul, alături de bomboane şi cozonaci fiind şi plăcinte cu aspect de pizza. Moş Nicolae a adus daruri pentru mici și mari, dar și străzi blocate de mașini, care se îmbulzesc spre Mall-uri și piețe. La Obor s-a deschis deja cel mai mare târg de brazi din București.
Anonymous (M.B., Germania 2011) este o surpriză cinematografică plăcută! Roland Emmerich, tipul (gay, am aflat cu stupoare abia acum câteva luni, dar în nici un caz genul Almodóvar!) care l-a regizat pe Van Damme (Universal Soldier) și care a regizat de mai multe ori sfârșitul lumii (Independence Day, The Day After Tomorrow, 2012), aduce acum pe marile ecrane sfârșitul unei "imposturi istorice"! Sună scandalos, dar plauzibil.Anonymous ne prezintă ultimii ani ai epocii elizabetane, când pe scena Teatrului Globe din Londra răsunau versurile celui mai aclamat dramaturg anglo-saxon al tuturor timpurilor. Aici intervine întrebarea: care era adevărata lui identitate? A fost autorul lui HamletWilliam Shakespeare, provincialul a cărui familie era analfabetă, sau Edward de Vere, al 17-lea Duce de Oxford, poet, dramaturg, patron al artelor și apriopiat al reginei? Ducele și-ar fi ascuns identitatea (în spatele numelui unui simplu actor al Teatrului Globe) pentru că în epoca respectivă nobilii nu puteau să semneze opere artistice de niciun fel, era sub demnitatea lor. Controversa nu este recentă, ci datează încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, când au fost propuși vreo 70 de candidați la titlul de autor legitim al operei lui Shakespeare. Printre ei: Francis Bacon, Ducele de Derby, Christopher Marlowe și... Edward de Vere, al 17-lea Duce de Oxford. La cursul de Istoria Culturii și Civilizațiilor asistam cândva la expozeul doamnei noastre profesoare pe tema controversei în discuție. Pentru prima oară am auzit atunci că nu se păstrează nici măcar un manuscris original semnat de Shakespeare! Toate ar fi fost distruse în urma unui incendiu la Globe. Mai mult, nici un alt text de-al "bardului de pe Avon" nu a mai apărut după acest incendiu (din 1613). Deci marele scriitor, care a scos capodoperă după capodoperă timp de două decenii, s-a oprit brusc din scris cu 3 ani înainte de moartea sa. Doamna profesoară de la Facultate ne-a mărturisit că a vizitat mormântul "bardului" din orășelul său natal, Stratford-upon-Avon. Cică figura personajului sculptat (bustul a fost adăugat la mai mulți ani după moarte), cu obrajii roșii și pana "de poză" în mână, i-a părut dubios de kitsch-oasă. Misterul se adâncește când aflăm că familia lui Shakespeare era "certată cu citirea și scrierea". Ce fel de om de cultură, care a ajuns la un asemenea nivel de măiestrie a cuvintelor, își privează fiicele de educație (știu, vorbim de secolul al XVII-lea, dar...)? Aceste detalii nu înseamnă mai nimic în ochii cărturarilor academici, dar dacă ar fi să urmăm logica lui Columbo, ele construiesc un caz solid împotriva individului numit William Shakespeare. Spuneam căAnonymous (M.B., Germania 2011) e o supriză plăcută în contextul filmografiei lui Roland Emmerich. Regizorul de origine germană a făcut o căruță de bani în America, mulțumită filmelor lui comerciale, în care actorii joacă deobicei... prost! Efectele speciale și scara la care sunt "înscenate" cataclismele din aceste filme aduc publicul în sală. Dar iată că tipu' s-a ambiționat să urce puțin pe scara calității și a reușit! Nici Independence Day (1996) nu era un film de proastă calitate, dar Anonymous concurează cuShakespeare in Love (1998), sauElizabeth (1998). Deci schimbarea de ton și de costume i-a priit lui Emmerich. Mă așteptam la reconstituirea minuțioasă a orașului medieval, cu miniaturi și CGI, dar nu îl vedeam pe regizorul lui Van Damme pregătit să-i facă față Vanessei Redgrave, minunată în rolul bătrânei regine Elizabeth. Fiica ei, Joely Richardson, este la fel de bună în rolul tinerei Elizabeth. Toată distribuția este remarcabilă, iar punctul forte al filmului rămâne scenariul. Deși romanțează multe personaje și fapte istorice, acest scenariu țintește eficient întrebarea: cultura se naște pe străzile noroioase ale Londrei elizabetane, sau în castelele nobililor, care au avut parte de o educație aleasă și de acces la intrigile curții, sursă de inspirație pentru multe din piesele istorice ale numitului Shakespeare? Emmerich rezonează la ipoteza Edward de Vere, creionând un Shakespeare excesiv de bădăran și oportunist, care se pierde printre personajele secundare. Edward de Vere, în schimb, este portretizat cu compasiune: adoptat de consilierul reginei - vicleanul William Cecil, care dorea să-l crească pentru a deveni succesorul Elizabetei, el ajunge un nobil scăpătat și ignorat la curte. Propriul talent de scriitor i-a stat în calea carierei militare și politice. În ciuda crezului său, că orice artă este politică, altfel ar fi doar decorațiune, Ducele nu reușește să provoace o revoltă spontană prin asemănarea lui Cecil cu Richard III din piesa lui. Deci cuvintele nu pot învinge armele și intrigile dregătorilor. Însă cele mai interesante secvențe ale filmului sunt reprezentațiile pieselor, sub ochii autorului anonim, prezent în calitate de spectator la Globe. El trebuie să-și plătească anonimatul, pentru ca literatura lui să poată supraviețui. Artiștii de azi plătesc pentru celebritate, în timp ce arta multora dintre ei este atât de trecătoare!
În facultate fiind, am fost să văd documentarul Bodysong (2003), în cadrul unei ediții timpurii a Festivalului Filmului European, parcă (sau britanic?). Sala de la Studio era plină de colegi de-ai mei "multimediști", that is studenți la "secția de montaj și sunet" a Facultății de Film. Proiecția s-a petrecut într-o liniște specifică atmosferei în care vedeam filmele de examen la facultate, când simțeai în ceafă orice privire admirativă sau mustrătoare. Cu aceeași concentrare de "specialist" se cere văzut și filmul Life in a Day (2011), care nu se poate adresa unui public eterogen. Nu degeaba monteurul filmului (Joe Walker) este primul nume de pe genericul final (care curge peste imaginea sugestivă a unui melc). Life in a Day (2011) este un experiment dorit "istoric". Unicitatea lui nu constă în cantitatea materialului brut (4 500 de ore!), sau în varietatea locurilor prin care își "teleportează" spectatorii, ci în faptul că toată "gălăgia" de pe ecran s-a petrecut într-o singură zi. În vara lui 2010 s-a lansat pe YouTube un apel către toți cei interesați să participe la acest experiment, filmând (amatoricește sau "profi") o singură zi din viața lor. Aceste filmulețe (mii, din 192 de țări) au fost apoi încărcate pe site-ul menționat, de unde au ajuns în brațele realizatorilor. Doar un fanatic al imaginilor de orice tip, precum Ridley Scott, putea să-și pună renumele în joc sprijinind acest proiect. Life in a Day nu poate fi considerat un documentar, dar nici o docu-ficțiune, docudramă ș.a.m.d. Are zeci, sute de protagoniști - deci nici unul. Drama fiecăruia, deși apare în prim-planul acțiunii pentru câteva momente, este repede înlocuită de o alta, atât de diferită și de ciudată, încât pare să-i anuleze efectul. Dacă fără personaj nu avem o narațiune, înseamnă că acest film este cel mult un eseu de 90 minute. O meditație compusă din fragmente de viață reală, fragmente de dramă aranjate într-o formă lirică. Problema cu viața reală este că nu prezintă interes în sine, decât pentru "fanatici" (Ridley) și pasionați ai genului cineverite. Ei sunt cei care văd interesantul într-un material, chiar și brut. Restul oamenilor se așteaptă la ceva mai palpitant decât viața reală, atunci când merg la filme. Riscul unui astfel de experiment este disoluția mizei, a ideii "tutelare". De aceea, Life in a Day nu lasă realitatea să curgă de la sine. Muzica vine să umple "cariile" și să îmblânzească hurducăielile aparatelor de filmat (căci au fost muuulți operatori!), chiar dacă imaginea nu este mult mai bâțâită decât la von Trier, de exemplu. Iar adevăratul "făurar" al acestui film este monteurul. El a avut fabuloasa misiune de a "croșeta" mii de ore, pentru a "scoate" 90 de minute suportabile pentru public. Pe site vom citi că regizorul Kevin Macdonald este cel care a adus filmul la forma finală, dar... adevărul "este relativ" în lumea filmului. Deci îi mai poate supraviețui vreo idee acestui "tzunami" de imagini, venind din toate colțurile Pământului? "We long to belong, to connect, to be understood, and to be a part of something meaningful and worthwhile. This film speaks directly to this need and is able to transcend religion, culture, age, and gender to get at the heart of what it means to be a human being on earth today", comentează kerick08 pe Imdb. Life in a Day este produsul fenomenului YouTube, care a făcut din film un mediu la fel de accesibil precum pixul, sau hârtia. Accesibilitatea, contrar așteptărilor lui Godard, nu face din aceste filmulețe niște opere de artă. Filmarea într-o singură zi este doar pretextul unificator al colecției, care pune în scenă paradoxul existențial de azi: atât de apropiați și, totuși, atât de îndepărtați. În mod curios, nu găsim nici o scenă filmată în România, ci doar niște "gitanes" ruși, sau slavizați prin alte vecinătăți, care se trezesc cu caprele pe imaș. La fel de curios, nu vedem decât oameni modești, care trăiesc în apartamente înghesuite, ticsite de haine (aruncate pe peste tot), sau în mahalale orientale. Nici măcar un broker dintr-un penthouse luxos din Manhattan! 14 oameni trăiesc într-o cocioabă dintr-un cimitir arab. Unul dintre ei ne explică de ce nu poate munci: soția i-a murit, și are mai mulți copii cărora le poartă de grijă. "Dar suntem încă vii" - spune el. "Dumnezeu nu ne-a uitat. Nu avea cum să creeze această populație pentru a o uita!". Varianta integrală a acestui film e disponibilă, gratuit, unde oare dacă nu pe YouTube:
Poate nu ştiaţi, dar în Bucureşti există de 3 ani un Festival de film pentru copii - Kinodiseea. La începutul lunii noiembrie, cea mai recentă ediţie a festivalului a adus în atenţia publicului o serie de producţii cinematografice internaţionale, distinse la festivaluri precum Berlinale, Cannes, Miami, Sundance, Sidney. Filmele din program au rulat la Digiplex Băneasa, la Cinema Eforie şi la Noul Cinematograf al Regizorului Român (Muzeul Ţăranului Român).
Cea de-a doua ediţie a Festivalului internaţional de film experimental (BIEFF 2011) s-a încheiat cu succes, după avanpremiera extraordinară a celui mai recent film al maestrului rus Aleksandr Sokurov: Faust, câştigător al Leului de Aur la Veneţia 2011. Din păcate, nu am ajuns la proiecţie (intrarea a fost gratuită). De-abia se termină festivalul pomenit, că a început DaKino, ediţia 21. În cadrul festivalului, se lansează şi volumul Noul cinema românesc. De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu, coordonat de Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu şi apărut recent la editura Polirom, în colectia „CINEMA”.
În timpul unei interminabile pauze publicitare de pe un post TV local, am dat cu ochii de o campanie intitulată "Hai să aducem România acasă!".
Cu un asemenea titlu inspirat şi cu nişte declaraţii tragic de adevărate ("am arătat lumii cum să zboare, dar am uitat să ne înălţăm"), Gerovital oferă 1% din valoarea produselor vândute Echipei Olimpice a României. Campania este valabilă în perioada 14 octombrie – 14 decembrie 2011. Bineînţeles că această campanie ar trebui continuată cu susţinerea bibliotecilor, muzeelor, cercetării şi creaţiei româneşti, pentru că valoarea românilor nu se regăseşte doar în sport. Oamenii evocaţi prin montajul clipului - Henri Coandă, Nicolae Paulescu, Mircea Eliade, Ana Aslan - merită apreciaţi de conaţionalii lor la fel ca un Hagi, sau o Nadia. Încet-încet, românii care se risipesc printre străini, vor putea să-şi amintească de "casa" lor, o ţară numită România!
De câteva luni, a luat amploare un protest public în inima financiară a Statelor Unite - Occupy Wall Street! Protestatarii, animați de grupul activist canadian Adbusters, își manifestă nemulțumirile crescânde față de lăcomia sistemului bancar, în special, care a dus la o prăpastie prea mare între procentul low-mid-upperclass (99%) și cel "high class" (miliardarii - 1%).
