Pictorii străzii Arthur Verona

Pe strada "Arthur Verona - pictor" vin tot felul de pictori. Periodic, pe calcanul generos care domină străduţa, dar şi pe gardurile învecinate, sau pe clădirea Facultăţii de Limbi Stăine, apar graffiti care abordează teme sociale.

Am găsit prin fotografii din 2008 aceste graffiti (era an de alegeri parlamentare):

Recent, o nouă frescă a împodobit calcanul menţionat, protestând şi ea împotriva celor care asupresc spaţiile verzi din Bucureşti. Un monstru făcut din monezi (valută!) muşcă din copacii oraşului, în timp ce câţiva oameni (turişti?) se miră în faţa ultimului arbore rămas încă în pământ, pe un petec verde înconjurat de un gard sinistru. Dar chiar şi acest copac apare desfrunzit, iar pe gard citim "National Park of Bucharest"!

Imaginaţia "artiştilor străzii" nu este doar ecologistă, militează şi pentru altele, verzi şi uscate.

Prometheus: joaca de-a creaţia

Prometheus (S.U.A: 2012) e un horror ambiţios, care înghesuie foarte multe mituri şi concepte grele sub o carcasă SF impecabilă.
Trimite încă din titlu la titanul care a dăruit omenirii focul, cheie spre cunoaştere şi civilizaţie, iar concluzia filmului se apropie de cea a mitului grecesc. La capătul drumului spre cunoaştere poate apărea suferinţa şi groaza, atunci când lipseşte smerenia şi chiar frica în faţa adevărurilor de nepătruns. Premiza rămâne copilărească, nevoia de a pune creaţia umanităţii în cârca unei seminţii extraterestre, dar intrând în joc doar de dragul cinematografului, remarcăm cum prezenţa lui Dumnezeu-Creatorul nu este cu totul ignorată (ca în alte producţii de gen). O serie de detalii presărate de-a lungul naraţiunii semnifică discret: crucea tatuată pe umărul unui personaj, crucea de la gâtul eroinei, care este scoasă de robot (jucat de Michael Fassbender) sub pretextul "decontaminării", de parcă acel obiect ar fi fost predispus unei contaminări malefice mai degrabă decât corpurile celor din echipaj. 

Ridley Scott este un talent confirmat când vine vorba de imagini uimitoare, dar şi apetenţa pentru "estetica urâtului" îi este confirmată. Distribuţia e inegală (Noomi Rapace e fenomenală, Charlize e penală), asemenea ritmului, rupt după prima jumătate a filmului - lentă, meditativă - cu o cascadă de efecte speciale. Bestiarul aminteşte de Alien (1979), SF-ul cu care Scott s-a "lansat pe orbită".
Nu se poate spune că  Prometheus aduce noutăţi, este mai degrabă o întoarcere spre tinereţea regizorului. El dovedeşte că şi-a conservat vitalitatea mai bine decât bătrânul din film, gata să cheltuiască trilioane de dolari şi să străbată ani lumină în căutarea zadarnică a vieţii fără sfârşit. Din multele întrebări nerăspunse, cea legată de motivul pentru care extratereştrii palizi i-ar fi creat pe oameni iese în evidenţă. Într-un moment-cheie al filmului, androidul face o comparaţie între "facerea" oamenilor şi construirea androizilor, proiectaţi de oameni. Concluzia poate fi că oamenii au fost creaţi dintr-un moft al extratereştrilor şi trebuie distruşi din acelaşi motiv?

Replica la această cronică e dată de Pr. Daniil Iacşa, teolog şi cinefil de marcă, cu care dialoghez pe teme cinematografice. Iată câteva fragmente din textul său:

"Dragă Alex,

Trebuie să îţi spun că am aşteptat să văd acest film cu o nerăbdare copilăreasca, patetică de-a dreptul. Am vrut să îl reîntâlnesc pe Ridley Scott în cadrul generos al SF-ului, cu posibilităţile sale de expresie nelimitate. Am ştiut că este vorba despre un proiect mare, ce implică ideea unor civilizaţii extraterestre. Curiozitatea mea de a vedea ce a mai creat acest om, pe care aproape l-am idolatrizat - el, care mi-a deschis ochii la 20 de ani despre faptul că cinematografia este o arta cu o putere inimaginabila de creare şi transmitere a mesajelor, ideilor şi stărilor afective şi psihologice umane - a crescut progresiv în ultima săptîmână. Mi-am format despre Scott o imagine de artist cult si mai ales genial, care naste/creeaza dupa criteriile sale strict personale, fara conformismul altor regizori.

Mi-am mai spus ca Ridley Scott este comercial în măsura în care comercial a fost şi Rembrandt sau Beethoven, ce aşteptau întotdeauna plata pentru opera lor şi mai ales ţineau cont de pretenţiile comanditarilor. Filmul este un spectacol ce doreşte a răpi, mai degrabă decât a transpune, privitorul, în realitatea alternativa a poveştii. Cu Prometheus, Ridley Scott se reinventează din nou pe sine, rămâne tânăr, aşa cum spuneai tu; ceea ce a făcut cu Alien face şi cu Prometheus, îşi updatează la cultura populară a anului 2012 repertoriul tehnic, de exprimare şi comunicare a scenariului, ceea ce e foarte bine. În acestă privinţă, dar şi in altele, nu poţi să nu compari Prometheus cu Avatar. Chiar mă gândeam în timpul reclamelor de la începutul filmului că după Prometheus, Avatar va rămâne ca o creaţie vulgară, ideologică şi comercială. Cât aveam să mă înşel!

Ridley Scott reuşeşte prin valoarea sa să "greşească" fără a fi ridicol. Ce m-a tulburat atât de profund? Modul în care astfel de idei, pe care Scott şi le-a mărturisit în interviurile de dinaintea premierei, au fost creditate de el, orchestrate şi livrate într-un astfel de produs media care, pentru subconştientul omului obişnuit, va fi distructiv şi se va insera definitiv în eshatologia seculară decadentă.

Unde anume si când a început filmul să mă nemulţumească, să stârnească vibraţia de început a unui cutremur sufletesc? Ei bine, acolo unde omul îşi caută sensul nu doar în afara sa, a umanităţii sale, ci şi în afara umanismului său, în demonism. Este adevarat, există în istoria umanităţii lucruri care sunt astăzi fără răspuns, există mărturiile civilizaţiilor amerindiene, olmecă, mayaşă etc. Aceste descoperiri şi alte lucruri inexplicabile din trecutul îndepărtat al umanităţii sunt sursa ideilor prezentate în acest film. Numai că ele sunt îmbrăcate în ideologia "ancient aliens", după numele show-ului de televiziune, adică prezentarea extratereştrilor umanoizi drept creatori şi "dumnezei" ai oamenilor.

Am vazut în Prometheus omul desfigurat, omul dezumanizat si pretins superior. În ochii umanităţii întruchipate de Elizabeth şi deziluzionate de aşteptările ei civilizaţionale se citeşte groaza şi disperarea, urmate de pretinsa maturizare prometeică. Aşa după cum observai tu, aleatoriul, arbitrariul şi iraţionalul predomină ca viziune într-un astfel de film. Ce mai contează întrebarea Elizabethei: "Who created/made them?" Desertificarea sufletului uman, atât de bine metaforizată de Scott în ultimul act, este rezultatul oricărei simbioze cu ceea ce în limbaj convenţional se numeste: răul.

Sigur, toate marile titluri ale literaturii SF au născut surpriza şi dezbaterea publica: "Omul invizibil", "Maşina timpului" si "Războiul lumilor" ale lui Wells, romanele lui Jules Verne sau Herbert ("Dune"), dar nici unul nu se impune cu atâta "seriozitate" din partea autorilor lor precum Prometheus. Ne miram deunăzi despre cum au putut unii adolescenţi să se sinucidă pentru că lumea din Avatar nu exista în realitate. Cu aceasta Avatarul îmi devenea antipatic, dar acum îmi dau seama că acolo se operează cu categorii morale, cu binele, cu răul, dezvoltarea firului narativ şi chiar ideologia ecologismului şi a feminismului sunt mai prieteneşti decât ce se întâmplă în Prometheus. Oricum, cele doua filme au în comun fuga de uman, de această formă şi posibilitate de expresie a persoanei umane cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.

Dragă Alex, doresc să ştii că ceea ce am scris până acum reprezintă interpretarea şi concluziile mele personale şi originale, care oricât de conservatoare şi reacţionare pot apărea, mi le asum în totalitate. Îmi pare rău pentru un singur lucru: că am fost dezamăgit de Ridley Scott, pe care l-am crezut un artist "doar" genial si nonconformist, dar nu şi înregimentat ideologic. Nu îl judec şi nici nu îl demonizez. Omul este tributar până la urmă şi culturii sale occidentale, de fapt subculturale. Ramâne acelaşi mare artist, dar parcă puţin mai mic şi periculos pentru o conştiinţă creştină nepregătită pentru o astfel de vrajă".

Prin oraşul topit

După ce am parcat maşina, asistat de un om al străzii, lângă fosta Bancorex, am luat-o în jos pe Calea Victoriei, pe o arşiţă criminală. Doar cişmelele din Centrul Vechi mai ostoiau dogoarea care venea din cerul senin.
Bucureştiul părea părăsit, ca deobicei în duminicile caniculare. Vizavi de Palatul Telefoanelor, am zăbovit în faţa unei inscripţii care amintea de prima proiecţie cinematografică din România (1896, la un an de la invenţia fraţilor Lumière).

Am admirat din nou eleganţa clădirilor interbelice care deschid Calea Victoriei către (actuala) Piaţa Revoluţiei. Statuia dedicată eroilor din decembrie 1989 era pătată cu roşu (s-a aruncat o "bombă cu vopsea" în ea?).

În Piaţa George Enescu, Bucharest Music Film Festival îşi aştepta oaspeţii cu flori, iar mulţimea de târguri "vintigi" îi aştepta cu flori de plastic.

În apropierea Pieţei Amzei, nişte colţuri uitate de trecători:

O frumoasă librărie din Piaţa Romană, cu texte pe pereţi şi pe trepte, oferea vederi inedite către Bd. Magheru.

Afară, topirea era în toi!

Clipa asta minunată

Pe când filmul românesc îşi revenea cu greu din agonia anilor '90, Coppola încă nu găsise cărţile lui Eliade prin bibliotecă, iar pe ecrane rulau Men in Black II, The Pianist şi Insomnia, nişte studenţi cu exces de entuziasm alergau prin Bucureşti, cu un aparat de filmat împrumutat de la "Atefeu". La ore imposibile şi prin zone interzise, filmau un scurtmetraj inspirat din proza fantastică a lui Mircea Eliade.

Timp de 10 ani, filmul a zăcut pe rafturi, uitat de echipa de filmare şi de cinefilii CineMAiubit-ului.
Dar iată că, în 2012, o restaurare digitală de mare angajament readuce producţia underground în atenţia publicului, alături de un making of cu scene "tăiate la montaj", întâlniri întâmplătoare, întâmplări incredibile şi interviuri scandaloase ce nu au mai văzut "lumina netului".

 

Filmând "Clipa asta minunată" - making of după 10 ani, care prezintă cronologic momente inedite de pe parcursul realizării filmului, de la prospecţii la premiera din decembrie 2002. Materialele au fost filmate doar în 2002 şi 2004 (câteva interviuri cu colegi şi profesori de la U.N.A.T.C.).

Clipa asta minunată from stanescu alexandru on Vimeo.

"Clipa asta minunată" - scurtmetraj de ficţiune, filmat în vacanţa anului II de facultate (septembrie 2002), ediţie specială ("digitally restored", 2012). Cu studenţi din cadrul U.N.A.T.C. şi din alte instituţii universitare: Bogdan Spătaru (Facultatea de Teatru, secţia Scenografie), Raluca Rusu (Facultatea de Teatru, secţia Actorie), Matei Stoicovici (Facultatea de Jurnalism), Andrei Cavassi (Universitatea de Muzică, secţia Violoncel), Simona Ghiţă (Facultatea de Teatru, secţia Actorie). Scenariul, producţia, imaginea, montajul, sunetul şi regia: Alexandru Stănescu (Facultatea de Film, secţia Multimedia). Şi criticul de artă Ioan Horga (care era student în 1948) în rolul lui Mircea Eliade! 

Festivalul Living Statues, ediţia a II-a

Ne-am obişnuit să dispreţuim oraşul, să-l înjurăm la fiecare intersecţie aglomerată, sau în faţa interminabilelor lucrărilor de reamenajare metrou/faţade/borduri. De când cu supraaglomerările carosabile, traficul infernal îi astenizează pe şoferi şi pietoni deopotrivă, iar stresul cotidian i se adaugă. La începutul lunii iunie, pentru câteva zile, oraşul nostru a respirat un alt aer decât cel mohorât şi plin de nervi cu care s-au obişnuit mulţi dintre locuitorii săi. Echipa entuziastă şi talentată a Teatrului Masca (din Militari) a organizat al doilea Festival al statuilor vii în Herăstrău.

"Un festival dedicat statuilor vii este o şansă oferită publicului nostru de a trăi din plin misterul creaţiei, de a ieşi, fie şi pentru câteva clipe, din cenuşiul vietii de zi cu zi, de a se bucura de frumos, de energie, de seninătate, de calm, de zâmbet", spune Mihai Mălaimare, fost politician, actualmente directorul Teatrului Masca. E bine că s-a întors la meseria lui de bază, iată ce evenimente frumoase organizează de 6 ani în diverse spaţii publice din Bucureşti: Gardienii veseli (în staţii de metrou), Cabaretul Naţiunilor, Fior d'amor in Bucuresci (jucat şi în cadrul Festivalului din Herăstrău), Cafeneaua... şi altele.

 Ce s-a întâmplat în Herăstrău mi-a amintit de copilărie, când Bucureştiul, mult mai paşnic decât azi, îmi apărea ca un oraş seducător în haina lui sărăcăcioasă, asemănătoare costumelor purtate de actorii Fiorului d'amor. În spatele aparenţelor adesea modeste, oraşul acesta a ascuns întotdeauna ceva special, misterios, păstrat din trecut şi amestecat fără gust cu ceva din viitor. Acest amestec devine prezentul, a cărui singură constantă rămâne vremelnicia (cum spuneam şi cu ocazia "expoziţiei online" Bucharest junk momentum).

În ciuda căldurii aproape sufocante (31° venite după două săptămâni de ploi torenţiale aproape neîntrerupte), atmosfera parcului Herăstrău a fost mirifică. Oameni vrăjiţi de statuile vivante, aterizate din "Marea Britanie, Germania, Olanda şi România, cu spectacole ce îmbină elemente de pantomimă, comedie, dans şi animaţie". Trecători cu telefoanele mobile aţintite spre actori. Copii încântaţi de agitaţia plăcută şi de apariţia unor expoziţii cu acvarii (la preţuri excesive).




Iar la apus de soare, un peisaj absolut... găsiţi voi epitetul!

Circo Aquatico

Şi anul acesta am vrut să fiu martor la un spectacol din cadrul Festivalului internaţional de artă a Circului (ediţia a IV-a). M-am grăbit să iau bilete la Circul ”Aquatico Zoppis”, din Spania. Spectacolul lor a avut loc în fiecare zi a săptămânii (26 mai - 3 iunie 2012), dar numai dimineaţa, deci într-un interval orar în care salariaţii obişnuiţi nu pot merge la circ! Aşa că am ajuns abia vineri seara la Circul Globus, la 18:30. Era ziua COPILULUI, dar copiii peste 4 ani au plătit bilet întreg, spre disperarea părinţilor încolonaţi la casa de bilete.
Nu am fost la Cirque du Soleil, în februarie, nici la chinezi, în mai. Tot ce pot să spun este că circul fără animale e ca ciorba fără borş (da, sunt un mare bucătar)! Am mai văzut aşa ceva în 2009 - Circul german Salome şi cel din S.U.A. (Le Masque), dar acolo parcă mai erau totuşi nişte porumbei şi cai. Circul Zoppis a adus pe scena Globus-ului aventura unui marinar care, căzut în ocean sau în mare (precum preşedintele unei ţări balcanice :), se întâlneşte cu diverse vietăţi marine. Animalele sunt ”jucate” de... oameni în costume: scamatori abili, acrobaţi ”fachirici”, clovni (aproape haioşi), dar absenţa numerelor de magie şi dresură rămâne irecuperabilă. Erau destul de mulţi asiatici în echipă şi nu m-am lămurit dacă farfuriile erau lipite de beţe sau nu.
Mulţi pot prefera acest tip de circ faţă de spectacolul cu animale, dezavuînd chinurile la care sunt ele supuse în timpul dresurii. Sper că animalele de circ nu suferă atât de mult pentru plăcerea vinovată a publicului. Cel puţin focile sunt încântate de aplauze!