14 iun. 2012

Prometheus: joaca de-a creaţia

Prometheus (S.U.A: 2012) e un horror ambiţios, care înghesuie foarte multe mituri şi concepte grele sub o carcasă SF impecabilă.
Trimite încă din titlu la titanul care a dăruit omenirii focul, cheie spre cunoaştere şi civilizaţie, iar concluzia filmului se apropie de cea a mitului grecesc. La capătul drumului spre cunoaştere poate apărea suferinţa şi groaza, atunci când lipseşte smerenia şi chiar frica în faţa adevărurilor de nepătruns. Premiza rămâne copilărească, nevoia de a pune creaţia umanităţii în cârca unei seminţii extraterestre, dar intrând în joc doar de dragul cinematografului, remarcăm cum prezenţa lui Dumnezeu-Creatorul nu este cu totul ignorată (ca în alte producţii de gen). O serie de detalii presărate de-a lungul naraţiunii semnifică discret: crucea tatuată pe umărul unui personaj, crucea de la gâtul eroinei, care este scoasă de robot (jucat de Michael Fassbender) sub pretextul "decontaminării", de parcă acel obiect ar fi fost predispus unei contaminări malefice mai degrabă decât corpurile celor din echipaj. 
Ridley Scott este un talent confirmat când vine vorba de imagini uimitoare, dar şi apetenţa pentru "estetica urâtului" îi este confirmată. Distribuţia e inegală (Noomi Rapace e fenomenală, Charlize e penală), asemenea ritmului, rupt după prima jumătate a filmului - lentă, meditativă - cu o cascadă de efecte speciale. Bestiarul aminteşte de Alien (1979), SF-ul cu care Scott s-a "lansat pe orbită".
Nu se poate spune că  Prometheus aduce noutăţi, este mai degrabă o întoarcere spre tinereţea regizorului. El dovedeşte că şi-a conservat vitalitatea mai bine decât bătrânul din film, gata să cheltuiască trilioane de dolari şi să străbată ani lumină în căutarea zadarnică a vieţii fără sfârşit. Din multele întrebări nerăspunse, cea legată de motivul pentru care extratereştrii palizi i-ar fi creat pe oameni iese în evidenţă. Într-un moment-cheie al filmului, androidul face o comparaţie între "facerea" oamenilor şi construirea androizilor, proiectaţi de oameni. Concluzia poate fi că oamenii au fost creaţi dintr-un moft al extratereştrilor şi trebuie distruşi din acelaşi motiv?



Replica la această cronică e dată de Pr. Daniil Iacşa, teolog şi cinefil de marcă, cu care dialoghez pe teme cinematografice. Iată câteva fragmente din textul său:

"Dragă Alex,

Trebuie să îţi spun că am aşteptat să văd acest film cu o nerăbdare copilăreasca, patetică de-a dreptul. Am vrut să îl reîntâlnesc pe Ridley Scott în cadrul generos al SF-ului, cu posibilităţile sale de expresie nelimitate. Am ştiut că este vorba despre un proiect mare, ce implică ideea unor civilizaţii extraterestre. Curiozitatea mea de a vedea ce a mai creat acest om, pe care aproape l-am idolatrizat - el, care mi-a deschis ochii la 20 de ani despre faptul că cinematografia este o arta cu o putere inimaginabila de creare şi transmitere a mesajelor, ideilor şi stărilor afective şi psihologice umane - a crescut progresiv în ultima săptîmână. Mi-am format despre Scott o imagine de artist cult si mai ales genial, care naste/creeaza dupa criteriile sale strict personale, fara conformismul altor regizori.

Mi-am mai spus ca Ridley Scott este comercial în măsura în care comercial a fost şi Rembrandt sau Beethoven, ce aşteptau întotdeauna plata pentru opera lor şi mai ales ţineau cont de pretenţiile comanditarilor. Filmul este un spectacol ce doreşte a răpi, mai degrabă decât a transpune, privitorul, în realitatea alternativa a poveştii. Cu Prometheus, Ridley Scott se reinventează din nou pe sine, rămâne tânăr, aşa cum spuneai tu; ceea ce a făcut cu Alien face şi cu Prometheus, îşi updatează la cultura populară a anului 2012 repertoriul tehnic, de exprimare şi comunicare a scenariului, ceea ce e foarte bine. În acestă privinţă, dar şi in altele, nu poţi să nu compari Prometheus cu Avatar. Chiar mă gândeam în timpul reclamelor de la începutul filmului că după Prometheus, Avatar va rămâne ca o creaţie vulgară, ideologică şi comercială. Cât aveam să mă înşel!

Ridley Scott reuşeşte prin valoarea sa să "greşească" fără a fi ridicol. Ce m-a tulburat atât de profund? Modul în care astfel de idei, pe care Scott şi le-a mărturisit în interviurile de dinaintea premierei, au fost creditate de el, orchestrate şi livrate într-un astfel de produs media care, pentru subconştientul omului obişnuit, va fi distructiv şi se va insera definitiv în eshatologia seculară decadentă.

Unde anume si când a început filmul să mă nemulţumească, să stârnească vibraţia de început a unui cutremur sufletesc? Ei bine, acolo unde omul îşi caută sensul nu doar în afara sa, a umanităţii sale, ci şi în afara umanismului său, în demonism. Este adevarat, există în istoria umanităţii lucruri care sunt astăzi fără răspuns, există mărturiile civilizaţiilor amerindiene, olmecă, mayaşă etc. Aceste descoperiri şi alte lucruri inexplicabile din trecutul îndepărtat al umanităţii sunt sursa ideilor prezentate în acest film. Numai că ele sunt îmbrăcate în ideologia "ancient aliens", după numele show-ului de televiziune, adică prezentarea extratereştrilor umanoizi drept creatori şi "dumnezei" ai oamenilor.

Am vazut în Prometheus omul desfigurat, omul dezumanizat si pretins superior. În ochii umanităţii întruchipate de Elizabeth şi deziluzionate de aşteptările ei civilizaţionale se citeşte groaza şi disperarea, urmate de pretinsa maturizare prometeică. Aşa după cum observai tu, aleatoriul, arbitrariul şi iraţionalul predomină ca viziune într-un astfel de film. Ce mai contează întrebarea Elizabethei: "Who created/made them?" Desertificarea sufletului uman, atât de bine metaforizată de Scott în ultimul act, este rezultatul oricărei simbioze cu ceea ce în limbaj convenţional se numeste: răul.

Sigur, toate marile titluri ale literaturii SF au născut surpriza şi dezbaterea publica: "Omul invizibil", "Maşina timpului" si "Războiul lumilor" ale lui Wells, romanele lui Jules Verne sau Herbert ("Dune"), dar nici unul nu se impune cu atâta "seriozitate" din partea autorilor lor precum Prometheus. Ne miram deunăzi despre cum au putut unii adolescenţi să se sinucidă pentru că lumea din Avatar nu exista în realitate. Cu aceasta Avatarul îmi devenea antipatic, dar acum îmi dau seama că acolo se operează cu categorii morale, cu binele, cu răul, dezvoltarea firului narativ şi chiar ideologia ecologismului şi a feminismului sunt mai prieteneşti decât ce se întâmplă în Prometheus. Oricum, cele doua filme au în comun fuga de uman, de această formă şi posibilitate de expresie a persoanei umane cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.

Dragă Alex, doresc să ştii că ceea ce am scris până acum reprezintă interpretarea şi concluziile mele personale şi originale, care oricât de conservatoare şi reacţionare pot apărea, mi le asum în totalitate. Îmi pare rău pentru un singur lucru: că am fost dezamăgit de Ridley Scott, pe care l-am crezut un artist "doar" genial si nonconformist, dar nu şi înregimentat ideologic. Nu îl judec şi nici nu îl demonizez. Omul este tributar până la urmă şi culturii sale occidentale, de fapt subculturale. Ramâne acelaşi mare artist, dar parcă puţin mai mic şi periculos pentru o conştiinţă creştină nepregătită pentru o astfel de vrajă".
Trimiteți un comentariu