The Fog of War

Robert S. McNamara. Un nume cu sonorităţi belicoase, din categoria lui Hannibal, Kublai Khan, Murat, Kutuzov, Von Stauffenberg, sau MacArthur. Un nume parcă predestinat să conducă oşti şi să câştige războaie - cu sângele altora, pentru alţii.
Atât de nedrept poate fi rezumată activitatea celui mai longeviv ministru al apărării americane (în funcţie din 1961 până în 1968). Senzaţionalul documentar The Fog of War: Eleven Lessons from the Life of Robert S. McNamara, premiat cu Oscar în 2004, a fost realizat de Errol Morris, autorul altui film inedit - Gates of Heaven. Werner Herzog pariase că Errol nu va reuşi să facă acel documentar despre un cimitir de animale de companie, dar pierzând pariul, Herzog şi-a mănâncat bocancul (gătit, pe bune!).
Filmele de sau despre război riscă să fie tendenţioase, pentru că servesc deobicei învingătorilor. E dificil să surprinzi un conflict din ambele tabere, din cauza "ceţii" din titlu, e dificil să "empatizezi cu duşmanul", aşa cum spune însuşi McNamara la un moment dat în film. Dar tot el recunoaşte că această capacitate de a înţelege duşmanul (deci nu de a-l ghici, ci a-l înţelege) a contribuit la depăşirea unui moment critic din cariera sa - Criza rachetelor din Cuba.
The Fog of War este un documentar la persoana I, ceea ce îi dă un plus de autenticitate. Personajul central vorbeşte despre el însuşi, fără întreruperi de voice-over-uri (vocea naratorului). Realizatorul nici măcar nu ilustrează tăieturile, nu se sfieşte să intervină peste intervievat, întrebându-l (din spatele camerei de filmat). Întrebările devin mai agresive (dar nu în stilul lui Michael Moore) spre finalul filmului, când Morris insistă: "Why didn't you speak out against the Vietnam War? Do you feel in any way responsible for the war? Do you feel guilty?", iar McNamara răspunde: "I'm not going to say any more than I have. This opens up more controversy".


Mare e tentaţia unui reporter, regizor etc. de a invita o figură publică, cu greutate în istoria recentă, iar apoi de a o ţinti cu aparatul de filmat, această armă a deconspirării, dar şi a manipulării. Seamănă cu a lua în vizorul puştii un leu bătrân, jigărit şi cu ghearele tocite. Robert S. McNamara nu-şi face autocritica, nici procese de conştiinţă. Nu pare a avea nimic de ascuns (dar nu vrea să discute felul în care job-ul i-a afectat familia în episodul "Vietnam"). Până la urmă nu a fost chiar un Klaus Barbie, sau un Mengele. A revigorat Compania Ford după Război, fiind primul director al companiei care nu făcea parte din familie. A fost "starul" guvernului Kennedy, reformator şi administrator de succes al resurselor militare (care mâncau 10% din PIB-ul Statelor Unite!). Figura, atitudinea pozitivă şi stenică îl confirmau ca un "pensionar de succes" la cei 85 de ani, când i-a fost luat interviul (a decedat în 2009).
The Fog of War nu este un documentar senzaţional doar prin subiect şi realizare, ci şi prin întrebările pe care le pune. Poate părea "minimalist" la prima vedere, dar pe lângă muzica superbă de Philip Glass, conţine imagini de arhivă, fotografii (comentate chiar de McNamara) şi mai mult - înregistrări desecretizate ale discuţiilor cu preşedinţii Kennedy şi Johnson. Subtitlul Eleven Lessons from the Life of Robert S. McNamara se referă la concluziile pe care protagonistul este invitat să le livreze pe parcursul filmului. Ascultându-l, ai crede că a trăit între ciocanul datoriei şi nicovala istoriei, ca mulţi alţi generali, sau tirani din cărţi. Lecţiile sunt memorabile, dar tulburătoare. La un moment dat, el povesteşte cum a "servit" sub comanda generalului de aviaţie LeMay, când avioanele S.U.A. au bombardat capitala Japoniei, incendiind clădirile de lemn şi ucigând peste 100 000 de cetăţeni ("victime colaterale")! În acest moment, dar şi în altele, pe mina stăpânită a bătrânului McNamara se poate întrezări umbra unui regret profund. Oare raportul său despre tehnologia bombardierelor B29 să fi dus la decizia lui LeMay din primăvara lui 1945, când mii de nevinovaţi au fost arşi de vii? "Eu am făcut parte dintr-un mecanism" - se scuză McNamara. Tot el recunoaşte că, dacă Japonia ar fi câştigat războiul, el şi LeMay ar fi fost judecaţi pentru crime de război. Filmul ne pune într-o postură convenabilă - cea de judecători. Dar putem da vreun verdict? McNamara ştie că războiul e oribil şi crede că "natura umană nu va fi schimbată prea curând". Dar a văzut el oare Grave of the Fireflies (Japonia, 1988), sfâşietorul lungmetraj de animaţie care urmăreşte destinul unor copii rămaşi orfani în urma bombardamentului din Tokyo (1945)? Sau The Deer Hunter (1978), Apocalypse Now (1979), Jacob's Ladder (1990), Hair (1979), că să numesc doar câteva din filmele care au vizat "epoca Vietnam". Cum e să spui "We were behaving like war criminals", şi ceva de genul "I have made mistakes in the application of military power" ca şi când ai spune "am spart o farfurie în timp ce o spălam"? "What makes it immoral when you lose and not immoral when you win?".

Putem spune că Robert S. McNamara a fost implicat în luarea unor decizii care au afectat mentalul american în ultima jumătate a secolului XX. A fost o epocă de carnagii şi ofensive adesea inutile, de ţeluri eronate şi strategii defectuase. Până la urmă a dus la sfârşitul Comunismului prin victoria Capitalismului (american!) şi aparenţa unui "sfârşit al istoriei", consecinţă a depolarizării politice a lumii. Dar după ce ceaţa războiului s-a risipit, rămân dilemele unui om care, sub presiunea funcţiei şi a istoriei, a acceptat răul pentru a încerca să facă Binele (americanilor?).


Dacă atât de multe filme au criticat războiul şi urmările sale, epoca "post-Vietnam" a prilejuit şi cultivarea hedonismului, a violenţei, a pornirilor animalice ale umanităţii, într-o serie copleşitoare de filme americane împinse de valul războiului (Death Wish, First Blood, başca horror-uri şi multe altele).
La 20 de ani de la încheierea Războiului Rece, a venit timpul să luptăm împotriva altui inamic al democraţiei americane: teroristul arab Osama. Obama, preşedintele S.U.A., a anunţat în 2011 că a "condus" cu succes (din Casa Albă) un "commando" care l-a ucis pe cel mai căutat terorist al lumii, dar, până azi, nicio dovadă a "asasinatului" din Pakistan nu a fost prezentată publicului Cât de legitimă a fost operaţiunea, desfăşurată pe un teritoriu străin sub comanda preşedintelui? Cât de diferită a fost aceasta de un act terorist? Cât de "buni" sunt agenţii CIA atunci când torturează prizonierii arabi?
Legitimizarea pare a fi misiunea principală a filmului Zero Dark Thirty (2012), regizat de prima femeie din istorie cu Oscar pentru regie - Kathryn Bigelow. Filmul e bine realizat, chiar captivant, desecretizează (cam devreme?) o seamă de acţiuni întreprinse de CIA în cei 10 ani de căutare a responsabililor pentru atacurile din septembrie 2001. Dar problema acestui film este că priveşte nişte evenimente controversate dintr-un singur unghi: cel oficial, al administraţiei americane, exact pe dosul demersului din The Fog of War. Faptele prezentate de Obama sunt încă prea calde, încă au rămas la nivel de declaraţii. La fel este şi privirea Kathrynei, altfel o cineastă admirabilă (ce m-am bucurat când i-a suflat Oscarul fostului soţ, în 2010!).

Filmed in Hollywood / Moscow

FilmBox e un canal de televiziune evidenţiat mai ales prin filme necunoscute, ca să nu spun mediocre, aşa cum NaţionalTV s-a specializat pe cele mai mediocre filme ale actorilor cunoscuţi. Am nimerit pe FilmBox, acum câteva seri, Plan 9 from Outer Space - varianta color!
"Filmed in Hollywood, CA", citim pe ultimul carton al acestui film de 79 minute, un mix falimentar de genuri, care funcţionează ca parodie, dar mai ales ca "rege" al SF-urilor ratate, sau "cel mai prost film" din istoria Hollywood-ului, cel puţin. "The worst, and therefore one of the best, movies of all time", scrie cineva pe Imdb, căci una e un film prost, şi cu totul altceva e cel mai prost film. Superlativele ies din rând, indiferent de direcţia rândului (propoziţia de mai sus sună ca o replică din cel mai prost film).
Plan 9 from Outer Space a fost realizat în 1959 de Edward D. Wood Jr., ciudatul căruia alt ciudat (mai de succes) - Tim Burton, i-a închinat un duios biopic în 1994. Nu am avut şansa de a urmări filmul cap-coadă, dar ultima treime am văzut-o uimit. E greu să scrii despre un film desfiinţat deja de mulţi critici şi spectatori, dar e clar că Plan 9 from Outer Space ne pune în dificultate percepţia, atât de obişnuită cu un limbaj cinematografic scrupulos. Nu m-au frapat atât de mult faimoasele erori de continuitate (în aceeaşi secvenţă e când noapte, când zi), sau decorurile, costumele, performanţele actoriceşti ilare, ci însuşi scenariul, mai precis discursurile abracadabrante ale personajelor, anumite replici care omagiază limbajul de lemn ceauşist. Iată un extras din scenariul filmului:

"[GENERAL ROBERTS PLAYS THE RECORDING]
VOICE ON RECORDING
This is Eros, a space soldier from a planet of your galaxy. I fully realize our 
language differences, however I also know you finally have perfected the 
dictorobitary, or as you on Earth put it, the language computer. So you can now 
understand that which I speak. Since the beginning of your time, we have been 
far beyond your planet. It has taken you centuries to even grasp what we 
developed eons of your years ago. Do you still believe it impossible we exist? 
You didn't actually think you were the only inhabited planet in the universe? 
How can any race be so stupid? Permit me to set your mind at ease.  We do not 
want to conquer your planet. Only save it. We could have destroyed it long ago, 
if that had been our aim. Our principal purpose is friendly. I admit, we have 
had to take certain means which you might refer to as criminal, but that is 
because of your big guns which have destroyed some of our representatives. If 
you persist in denying us our landings, then we must only accept that you do 
not want us on friendly terms. We then have no alternative but to destroy you 
before you destroy us. With your ancient, juvenile minds, you have developed 
explosives too fast for your minds to conceive what you were doing. You are on 
the verge of destroying the entire universe. We are part of that universe".

 
Plan 9 from Outer Space aminteşte de exerciţiile de regie ale studenţilor UNATC-işti, care sunt îndemnaţi (sau erau, pe timpul studenţiei mele) să scrie propriile scenarii, chiar dacă nu aveau talent, nici imaginaţie. Dar entuziasmul lui Edward D. Wood Jr. e irezistibil! El "îi dă cu" extratereştrii, zombi şi "explozia soarelui" cu 10 ani înainte de Aselenizarea americanilor şi isteria Roswell! Ca să nu mai speculăm că l-ar anticipa pe Romero. Acest cineast ne dovedeşte încă odată că mreaja filmică poate prinde spectatori, chiar dacă e de cea mai proastă calitate. Cei mai mulţi vor să iasă din prezentul concret cu orice preţ şi rămân încremeniţi (asemeni personajelor manipulate de extratereştrii din "Plan 9") în faţa inepţiei lui Wood. Îi distrează, deşi ar fi vrut să-i înfricoşeze.

Anul trecut am asistat la un val de filme inspirate din fapte reale, la un val de filme foarte lungi (mai bine spus lungite, peste 120 min., durate nejustificate mai ales în contextul răbdării scăzute a publicului) şi la un val de producţii americane filmate în Rusia. Valul rusesc nu a început cu expatrierea lui Depardieu, ci cu un obscur SF - The Darkest Hour (2011): nişte americani sunt martori la o invazie extraterestră la Moscova (neobişnuită, ce-i drept - invadatorii sunt invizibili). Oare de ce au filmat la Moscova şi nu la Bucureşti, sau Istanbul (o altă locaţie preferată de occidentali în ultima vreme, vezi Tinker Tailor Soldier Spy, Taken 2, Skyfall, ca să enumăr doar câteva "hituri")? Poate New York-ul e prea supralicitat, cine ştie?

Branded (2012) e tot un film occidental de ficţiune filmat în Rusia. Are doi regizori - scenarişti: Jamie Bradshaw, Aleksandr Dulerayn, iar cel din urmă e rusofon, deci scenariul stă "doar cu un picior" în America. 



Bradshaw vorbea despre Branded într-un interviu din iulie 2012:
"I wouldn’t call it a critique of marketing. I would call it a mind bending journey through our very dark and hallucinatory world. It’s a dark place but it’s the world we live in. I’m not criticizing it. To criticize marketing is to criticize the world. I feel you like you don’t criticize the fundamentals of the world you live in. You express the way it is. It’s the way we’ve chosen to live our lives. (...) We live in an era defined by that complicity. The model of advertising is different now. Social media has changed us all into brands and we spread the advertiser’s word for free. We are making the system, authorizing it and making it a succes".
Titlul m-a intrigat, suna ca o acuzaţie. Filmul chiar este o critică a lumii dominate de mărci, marketing şi advertising, cuvinte care abia dacă aveau sens în mentalul comunist. Cu toate acestea, Branded încearcă să ne arate cum Lenin însuşi ar fi fost un pionier al marketingului, reuşind să vândă cu succes produsul numit "Comunism". Branded încearcă multe, încearcă să fie SF, chiar horroraş, arată cu degetul spre tarele capitalismului, în trendul stârnit de prăbuşirea Wall Street-ului din 2008, dar reuşeşte să livreze o atmosferă à la They Live. 
Prima parte a filmului e lentă şi pare a se împotmoli în propriile iţe. Partea a II-a e diferită, defapt chiar îţi dă senzaţia că "ai schimbat canalul". Personajul principal, un "geniu" al marketingului rusesc, are un fel de revelaţie (în urma unui ritual păgân, la rândul lui rezultatul unui vis cel puţin dubios) şi începe să vadă nişte arătări monstruoase în spatele fiecărui produs consumat de la Mac (transcodat "The Burger"), sau Apple ("Yepple") etc. Deci fiecare brand ascunde un monstru invizibil (pentru celelalte personaje), care se hrăneşte potolind poftele consumatorului. O metaforă eficientă în contextul social şi politic de azi, ca şi metafora vacii sacrificate în ritualul menţionat, care abia acum observ că ne trimite la originea cuvântului "brand" (marcă). Marca era semnul imprimat pe vite cu fierul înroşit, de către proprietarii (şi vânzătorii) lor.

Prin ţară (5)

Serialul "Prin ţară" continuă cu o nouă excursie la Predeal, frumosul orăşel situat la cea mai mare altitudine din România (1.030-1.110 m). Am "campat" în acest "vârf" (la o pensiune mirifică), de unde putem privi spre Buşteni, Braşov, sau spre Podişul Transilvaniei.

Excursia a început în ceaţă. Am făcut un scurt pelerinaj la Mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, unde se află o minunată icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Am ocolit Ploieştiul printr-o ceaţă incredibilă.

Am dejunat "La marmote", un restăurănţel destul de căutat în zona Cumpătu (Sinaia). După masă, am privit cerul brăzdat de motoare cu reacţie. O dâră albă strălucea în razele soarelui gata de culcare, după munţi.

Din Predeal am coborât la Braşov, unde ne-am plimbat la poalele muntelui Tâmpa. Acolo se ascunde Bastionul Ţesătorilor şi o promenadă, de unde încep câteva trasee montane. Profitând de cerul senin, ne-am căţărat pe Tâmpa în căutarea unei privelişti spectaculoase.

Înapoi în oraş, am savurat centrul istoric, străduţele uitate şi impresionanta Biserică Neagră, colorată de acelaşi soare blând de ianuarie.

Ţin să menţionez Cofetăria "Vatra Ardealului", un loc încântător şi plin de dulciuri apetisante.

 



Însetaţi de panorama Braşovului, ne-am repezit şi la Poiană.

 

În ziua următoare am hotărât să ne apropiem mai mult de faimosul Palat Cantacuzino din Buşteni. Clădirea a aparţinut familiei Cantacuzino până la naţionalizarea din 1948, devenind apoi un Sanatoriu al Ministerului de Interne. O urmaşă a "Nababului" a "retroprimit-o", după care a vândut-o unor "privaţi". Astăzi se poate vizita contra exorbitantei sume de 20 RON/persoană, fapt pentru care am admirat-o de la gard.

Sergiu, Lucas şi Damian

Îmi plac titlurile care conţin enumerări. De la o vreme.
2013 a început cu concerte isterice de Revelion în tot Bucureştiul & în toată România şi a continuat cu moartea lui Sergiu. Cei mai mulţi au crescut cu filmele lui şi îl consideră unul dintre titanii cinematografiei româneşti (ultimul dintre titani?), câţiva îl murdăresc cu noroi, iar mass-media mănâncă (fără maniere) o pâine de pe urma acestui trist eveniment, care ne aminteşte (prin desfăşurările de forţe) de dispariţia poetului Adrian Păunescu.
L-am cunoscut pe Sergiu Nicolaescu acum câţiva ani, cu ocazia unui interviu. Eu, un fan ca mulţi alţii, un mare admirator al filmului Mihai Viteazul, m-am simţit ciudat să dau mâna cu o "legendă", să-l văd îmbătrânit, cum îşi bea ceaiul şi se aşează pe un fotoliu, în faţa camerei de filmat. Legendele nu ar trebui să îmbătrânească şi să fie înmormântate. Dar când se întâmplă, merită puțină recunoştinţă, dacă nu chiar funeralii naţionale, onoruri militare. Dumnezeu să-l ierte!



Într-o seară am pus filmul Howard the Duck, produs de George Lucas în 1986. Recunosc, cu greu încerc să vizionez acest film, pentru că am citit în repetate rânduri că ar fi cel mai mare eşec al cineastului (în calitate de producător), dar şi unul din cele mai proaste filme americane (după părerea criticilor!). Lucas ar fi renegat public acest film, datorită câştigurilor mici, deşi ar fi afirmat la vremea lansării că "va fi considerat o capodoperă peste 20 de ani"! Mai mult! În urma pierderilor financiare şi-ar fi vândut "The Graphics Group", o divizie a Lucasfilm care ulterior a devenit faimoasa PIXAR (altă bombă de bani!).
Cel mai bogat cineast (probabil), George Lucas a debutat ca un entuziast al filmelor "artsy", independente, pentru a evolua într-un "suprem anti-auteur", cum îl numea o enciclopedie de film, pionier al blockbusterelor și al efectelor speciale. A ghicit ani de-a rândul plăcerile publicului american, pentru a da un chix monumental cu Howard the Duck (el mai păţise aşa ceva şi cu THX 1138, care acum e un SF admirat).
Plănuiesc de mult timp o scrisoare în care să-i spun lui George cum mi-a marcat copilăria cu Star Wars şi Indiana Jones, dar aflând că se pregateşte să devină pensionar de lux, m-am lăsat păgubaş. Lucas a vândut anul trecut Lucasfilm către The Walt Disney Company, de la care a primit 4 miliarde (!) de dolari. A declarat că va investi suma în educaţie, ceea ce ar trebui să-i aducă prestigiul de mare filantrop. Dar cum se "lipeşte" Howard the Duck în tot acest demers nobil de educare a americanilor? Ca mare fan al space operei create de el, cred că Lucas ar trebui să infirme reputaţia de cineast "avida dollars" şi cu gusturi dubioase, descurajînd public orice încercare de prelungire a seriei Star Wars, completată (şi încheiată) cu excelentul Star Wars: Episode III, în 2005.


Damian from stanescu alexandru on Vimeo.

Damian este un documentar ieşit din comun despre Horia Damian, pictorul omagiat la MNAC în 2009, acum aproape uitat în ţară, dar şi în comunitatea românească din Franţa (din câte am aflat anii trecuţi, ICR Paris nu îi mai găsea adresa!). Damian a părăsit România în 1946, pentru a deveni un important artist in Franţa, unde i-a cunoscut pe Fernand Léger şi Brâncuşi. Dalí ar fi spus despre el următoarele cuvinte: "Este cel mai genial dintre sculptori, dar şi cel mai subtil: astfel se explică recunoaşterea sa cu paşi mărunţi". Horia Damian a decedat anul trecut la Paris, fără să-și fi văzut ţara natală de 63 de ani!
Scurtmetrajul Damian a fost realizat de Sorin Ceauş şi de... mine, în toamna lui 2009, cu ocazia retrospectivei Horia Damian, găzduită de MNAC. În cei 4 ani, de când a fost trimis spre diverse destinaţii, filmul a fost proiectat o singură dată în cadrul unui vernisaj organizat de Paula Ribariu, la BCU (prin 2011). Nici o instituţie publică de cultură nu a prezentat interes faţă de documentarul Damian, iar acest fapt ar trebui să-l recomande ca un anti-establishment şi un viral de calitate (sau ca pe un film mult prea plicticos pentru publicul larg?). Subtitlurile sunt în limba franceză. (Court métrage documentaire réalisé par Sorin Ceauş et Alex Stănescu à l'automne 2009, lors de la rétrospective Horia Damian a Bucharest, l'exposition organisée par MNAC. Sous-titré en français). 

Karenina

Romanele lui Tolstoi continuă să inspire filme cu Keira Knightley şi Jude Law (care se descurcă onorabil în recenta versiune). Am vrut să văd Anna Karenina pentru că nu am citit romanul, considerat unul dintre cele mai importante din istoria literaturii, nici nu am văzut vreo altă adaptare (din zecile existente numai pentru cinema). Curios, cu doar câteva zile înainte vedeam o ecranizare pentru televiziune a romanului Madame Bovary. Credeam că sunt primul (:)) care găseşte un dialog Flaubert - Tolstoi (au fost contemporani, iar franţuzul a scris Madame Bovary cu 20 de ani înaintea Kareninei), dar iată că, după cum vedem pe net, a mai scris cineva pe tema aceasta, iar respectiva a citit şi cărţile!

Întors la film, criticul american Pete Travers scrie în Rolling Stone: "Rather than genuflecting to Tolstoy, Wright (Atonement, Pride & Prejudice, Hanna) shakes things up by setting his film in a 19th-century theater to emphasize Anna’s artificial life in Russian society, moving outside when the characters connect to the real outdoors enjoyed by the country farmer Levin" ("în loc să i se închine lui Tolstoi, Joe Wright - regizorul, n.trad.- tulbură apele prin montarea filmului în decorul unui teatru de secol XIX, pentru a evidenţia artificialitatea vieţii Annei în societatea rusă, dar iese în exterior atunci când personajele intră în contact cu fermierul Levin şi realitatea vieţii de la ţară"). Lui Travers i-a picat bine această metaforă, pusă în scenă de dramaturgul Tom Stoppard - cel care a adaptat romanul. Mie nu. Pe alocuri, e potrivită scena de teatru, dar nu e suficient de elocventă, aducând artificialitate mai degrabă filmului decât situaţiei Annei. Tendinţele de înnoire cu orice preţ distorsionează, nu doar formal, unele opere clasice (deşi această declaraţie e însăşi un clişeu!).