28 ian. 2013

The Fog of War

Robert S. McNamara. Un nume cu sonorităţi belicoase, din categoria lui Hannibal, Kublai Khan, Murat, Kutuzov, Von Stauffenberg, sau MacArthur. Un nume parcă predestinat să conducă oşti şi să câştige războaie - cu sângele altora, pentru alţii.
Atât de nedrept poate fi rezumată activitatea celui mai longeviv ministru al apărării americane (în funcţie din 1961 până în 1968). Senzaţionalul documentar The Fog of War: Eleven Lessons from the Life of Robert S. McNamara, premiat cu Oscar în 2004, a fost realizat de Errol Morris, autorul altui film inedit - Gates of Heaven. Werner Herzog pariase că Errol nu va reuşi să facă acel documentar despre un cimitir de animale de companie, dar pierzând pariul, Herzog şi-a mănâncat bocancul (gătit, pe bune!).
Filmele de sau despre război riscă să fie tendenţioase, pentru că servesc deobicei învingătorilor. E dificil să surprinzi un conflict din ambele tabere, din cauza "ceţii" din titlu, e dificil să "empatizezi cu duşmanul", aşa cum spune însuşi McNamara la un moment dat în film. Dar tot el recunoaşte că această capacitate de a înţelege duşmanul (deci nu de a-l ghici, ci a-l înţelege) a contribuit la depăşirea unui moment critic din cariera sa - Criza rachetelor din Cuba.
The Fog of War este un documentar la persoana I, ceea ce îi dă un plus de autenticitate. Personajul central vorbeşte despre el însuşi, fără întreruperi de voice-over-uri (vocea naratorului). Realizatorul nici măcar nu ilustrează tăieturile, nu se sfieşte să intervină peste intervievat, întrebându-l (din spatele camerei de filmat). Întrebările devin mai agresive (dar nu în stilul lui Michael Moore) spre finalul filmului, când Morris insistă: "Why didn't you speak out against the Vietnam War? Do you feel in any way responsible for the war? Do you feel guilty?", iar McNamara răspunde: "I'm not going to say any more than I have. This opens up more controversy".


Mare e tentaţia unui reporter, regizor etc. de a invita o figură publică, cu greutate în istoria recentă, iar apoi de a o ţinti cu aparatul de filmat, această armă a deconspirării, dar şi a manipulării. Seamănă cu a lua în vizorul puştii un leu bătrân, jigărit şi cu ghearele tocite. Robert S. McNamara nu-şi face autocritica, nici procese de conştiinţă. Nu pare a avea nimic de ascuns (dar nu vrea să discute felul în care job-ul i-a afectat familia în episodul "Vietnam"). Până la urmă nu a fost chiar un Klaus Barbie, sau un Mengele. A revigorat Compania Ford după Război, fiind primul director al companiei care nu făcea parte din familie. A fost "starul" guvernului Kennedy, reformator şi administrator de succes al resurselor militare (care mâncau 10% din PIB-ul Statelor Unite!). Figura, atitudinea pozitivă şi stenică îl confirmau ca un "pensionar de succes" la cei 85 de ani, când i-a fost luat interviul (a decedat în 2009).
The Fog of War nu este un documentar senzaţional doar prin subiect şi realizare, ci şi prin întrebările pe care le pune. Poate părea "minimalist" la prima vedere, dar pe lângă muzica superbă de Philip Glass, conţine imagini de arhivă, fotografii (comentate chiar de McNamara) şi mai mult - înregistrări desecretizate ale discuţiilor cu preşedinţii Kennedy şi Johnson. Subtitlul Eleven Lessons from the Life of Robert S. McNamara se referă la concluziile pe care protagonistul este invitat să le livreze pe parcursul filmului. Ascultându-l, ai crede că a trăit între ciocanul datoriei şi nicovala istoriei, ca mulţi alţi generali, sau tirani din cărţi. Lecţiile sunt memorabile, dar tulburătoare. La un moment dat, el povesteşte cum a "servit" sub comanda generalului de aviaţie LeMay, când avioanele S.U.A. au bombardat capitala Japoniei, incendiind clădirile de lemn şi ucigând peste 100 000 de cetăţeni ("victime colaterale")! În acest moment, dar şi în altele, pe mina stăpânită a bătrânului McNamara se poate întrezări umbra unui regret profund. Oare raportul său despre tehnologia bombardierelor B29 să fi dus la decizia lui LeMay din primăvara lui 1945, când mii de nevinovaţi au fost arşi de vii? "Eu am făcut parte dintr-un mecanism" - se scuză McNamara. Tot el recunoaşte că, dacă Japonia ar fi câştigat războiul, el şi LeMay ar fi fost judecaţi pentru crime de război. Filmul ne pune într-o postură convenabilă - cea de judecători. Dar putem da vreun verdict? McNamara ştie că războiul e oribil şi crede că "natura umană nu va fi schimbată prea curând". Dar a văzut el oare Grave of the Fireflies (Japonia, 1988), sfâşietorul lungmetraj de animaţie care urmăreşte destinul unor copii rămaşi orfani în urma bombardamentului din Tokyo (1945)? Sau The Deer Hunter (1978), Apocalypse Now (1979), Jacob's Ladder (1990), Hair (1979), că să numesc doar câteva din filmele care au vizat "epoca Vietnam". Cum e să spui "We were behaving like war criminals", şi ceva de genul "I have made mistakes in the application of military power" ca şi când ai spune "am spart o farfurie în timp ce o spălam"? "What makes it immoral when you lose and not immoral when you win?".


Putem spune că Robert S. McNamara a fost implicat în luarea unor decizii care au afectat mentalul american în ultima jumătate a secolului XX. A fost o epocă de carnagii şi ofensive adesea inutile, de ţeluri eronate şi strategii defectuase. Până la urmă a dus la sfârşitul Comunismului prin victoria Capitalismului (american!) şi aparenţa unui "sfârşit al istoriei", consecinţă a depolarizării politice a lumii. Dar după ce ceaţa războiului s-a risipit, rămân dilemele unui om care, sub presiunea funcţiei şi a istoriei, a acceptat răul pentru a încerca să facă Binele (americanilor?).


Dacă atât de multe filme au criticat războiul şi urmările sale, epoca "post-Vietnam" a prilejuit şi cultivarea hedonismului, a violenţei, a pornirilor animalice ale umanităţii, într-o serie copleşitoare de filme americane împinse de valul războiului (Death Wish, First Blood, başca horror-uri şi multe altele).
La 20 de ani de la încheierea Războiului Rece, a venit timpul să luptăm împotriva altui inamic al democraţiei americane: teroristul arab Osama. Obama, preşedintele S.U.A., a anunţat în 2011 că a "condus" cu succes (din Casa Albă) un "commando" care l-a ucis pe cel mai căutat terorist al lumii, dar, până azi, nicio dovadă a "asasinatului" din Pakistan nu a fost prezentată publicului Cât de legitimă a fost operaţiunea, desfăşurată pe un teritoriu străin sub comanda preşedintelui? Cât de diferită a fost aceasta de un act terorist? Cât de "buni" sunt agenţii CIA atunci când torturează prizonierii arabi?
Legitimizarea pare a fi misiunea principală a filmului Zero Dark Thirty (2012), regizat de prima femeie din istorie cu Oscar pentru regie - Kathryn Bigelow. Filmul e bine realizat, chiar captivant, desecretizează (cam devreme?) o seamă de acţiuni întreprinse de CIA în cei 10 ani de căutare a responsabililor pentru atacurile din septembrie 2001. Dar problema acestui film este că priveşte nişte evenimente controversate dintr-un singur unghi: cel oficial, al administraţiei americane, exact pe dosul demersului din The Fog of War. Faptele prezentate de Obama sunt încă prea calde, încă au rămas la nivel de declaraţii. La fel este şi privirea Kathrynei, altfel o cineastă admirabilă (ce m-am bucurat când i-a suflat Oscarul fostului soţ, în 2010!).
Trimiteți un comentariu