ATHENEUL meu

A fost pe spatele bancnotei de 100 de lei, acum este pe cea de 5 (RON). A fost bombardat cu bombe naziste și cu mingi de fotbal, a fost ciuruit cu gloanţe teroriste şi străpuns de priviri fermecate. Pentru că a fost şi rămâne un simbol… fermecător.

Cine este şi de ce îl iubim ?

Parisul are Turnul Eiffel. Londra are Big Ben-ul. Noi avem Atheneul. Dacă pe englezi îi reprezintă o capodoperă barocã închinatã Timpului, orologiul care rămâne în urmã cu zecimi de secundă o dată la câteva decenii, tronând sobru şi flegmatic peste un Parlament rămas aproape neschimbat sute de ani, românii se bucură de acest Atheneu care a învins şi el, în felul său, ultimul veac. Ultimul, din mileniul II. Veacul cu 2 războaie devastatoare şi o revoluţie “în direct”.

 

1984-2004

Toate autocarele care ajung în Bucureşti trec, cel puţin o datã, prin faţa Atheneului şi a grădinii sale. Turişti de toate felurile şi naţiile se opresc pentru a analiza, fugitiv, aceastã bijuterie arhitectonică. Colonada ionicã, frontonul populat de porumbei, cupola barocă sunt elemente vizuale întipărite în memoria noastră comună. Clădirea proiectată de francezul Albert Galleron şi ridicată între 1886-1888, cu sprijinul cetăţenilor, la faimosul îndemn “Daţi un leu pentru Atheneu” (inventat de Constantin Exarhu), adăposteşte una din cele mai frumoase săli de concerte din lume. Minionă, elegantã, această sală circulară pictată de Costin Petrescu are o acusticã de invidiat, iar pe scena sa au trecut mari personalităţi ale muzicii: Enescu, Von Karajan, Celibidache, Mehta…

Pentru cei care o privesc în treacăt, grădina Atheneului este ceva obişnuit. Pentru mine, însă, care am trăit 20 de ani în preajma ei, este un loc fascinant. Nu există unghi al acestui mic parc pe care să nu-l fi cercetat. Nu există copac pe care sã nu-l fi chinuit puţin, smulgându-i frunze sau încercând să mă caţăr pe el.

Copil fiind, participam la diverse activităţi în cadrul grupului care bântuia zilnic parcul: escaladarea porţilor monumentale, până la “coarnele de berbec” din vârf, schimbul de surprize Turbo, concurs de scuipat la distanţe variabile, de pe treptele Atheneului, sau pereţica, pe porunci. Fie cã era vorba despre vreun meci, sau de vreo spectaculoasă partidã de badminton fără plasă, fie că cineva era atacat de vreun câine, (deşi se ştia că parcul câinilor turbaţi era Icoanei), dacă erai pe iarbă, erai mereu în centrul atenţiei. Spectatorii: în primul rând Eminescu, a cărui statuie serenă străjuia pajiştea (şi încã mai e acolo), iar apoi pensionarii de pe bănci, în aşteptarea concertului săptãmânal, sau în aşteptarea unor evenimente, oricare ar fi fost ele.

Din mijlocul parcului, se pot vedea, în unghi de 360 de grade, cu plecare de pe clădirea Atheneului, panoramare stânga spre dreapta: restaurantul Cina, Biblioteca Universitarã, Piaţa (fostă a) Palatului plus Palatul regal, parcarea Hotelului Athenee Palace (actual Hilton), începutul străzii Ştirbei Vodă, colţul cu Calea Victoriei, Hotelul Hilton, fundaţia Elias, Casa de Modă “Venus”, fostul Bistro Atheneu şi… blocul meu. Deci, evenimente se întâmplau în fiecare minut (nu la fiecare oră, ca la Realitatea TV), şi puteai avea acces la ele de pe o bancă, în timpul unei discuţii / bârfe.

La un sfârşit de an şcolar (printr-a-II-a, cred), am venit cu verişorii mei în grădina Atheneului şi ne-am pozat cu diplomele îmbrăţişate. Din medalioanele lor umbrite de coloane, Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Carol I ne priveau ca pe nişte veritabili urmaşi ai lor.

Basmul cu “blue skies & butterflies” se încheie în iarna în care nişte tanchete au parcat în faţa treptelor Atheneului. Urmează nişte evenimente binecunoscute, din care Atheneul a ieşit destul de şifonat.

Imediat după Revoluţie, Atheneul şi grădina sa au cãzut în paragină. Un sfert din zona verde devenise o mocirlă permanentă, florile au dispărut peste noapte. Ca prin minune, totuşi, de ziua lui Eminescu se găsea întotdeauna cineva care sã aducă nişte fire de… orice, la picioarele poetului. Dacă înainte, beţivii îşi fãceau nevoile doar printre copacii, destul de transparenţi, acum foloseau şi sculpturile din bronz situate în spatele colonadei. În aceste vremuri tulburi, puteai zări aurolaci, cerşetori şi alte fantome gãsindu-şi culcuş prin ungherele parcului. Dar nu numai situaţia Atheneului era jalnicã. Întreaga zonă a Palatului şi Bibliotecii (ambele incendiate pe 22-25 decembrie 1989) se pregătea să intre într-un deceniu întunecat, de reparaţii şi cârpeli. Peste acest deceniu, prefer sã dau “skip”.

(…)

Abia spre finalul anilor ’90, pe când “Matrix” se duela pe ecrane cu “Ameninţarea fantomei”, schelele au fost coborâte, barăcile albastre au fost ridicate şi Atheneul a respirat aerul proaspăt al unui nou mileniu. Faimoasele arii “Torna a Sorrento” şi “La donna e mobile” răzbăteau, dupã o tristă absenţă, dintre zidurile renovate ale grădinii-restaurant “Cina”.

Şi iată că aşa, într-o dimineaţă, lumina soarelui a inundat din nou Piaţa Revoluţiei, Palatul redevenit Muzeu Naţional de Artă, Biblioteca, cu noua sa aripă de lângă Muzeul Aman şi Atheneul pregătit pentru Festivalul “Enescu”. Pentru prima oară în… mulţi ani, cartierul copilăriei mele, “buricul regal” al capitalei, strălucea la propriu şi la figurat.

2006-19…

De câţiva ani, m-am mutat în alt bloc şi am părăsit, astfel, şi grădina copilăriei mele.

Recent, răsfoind un album despre Calea Victoriei, am dat peste o fotografie realizată, cred, într-una din cele mai bune zile ale Bucureştiului interbelic. E o vedere plonjată (probabil de pe Athenee Palace), a întregii grădini plus Atheneului proaspăt renovat sau “retuşat” (în orice caz, arăta superb). Nu existau decât doi copaci, dreptunghiul de gazon tuns impecabil, şi douã alte fâşii de iarbă dispuse pe locul unde astăzi sunt bănci.
Pur şi simplu am rămas interzis în faţa acestei imagini alb-negru, de o claritate impresionantã, a unei realitãţi senine, aseptice, sclipitoare, care data de peste 70 de ani.

M-am teleportat mental în acea epocă, în care Eliade se plimba pe Strada Mântuleasa, imaginându-mi transformările pe care le-au suferit clădirea şi grădina Atheneului (construite, defapt, cu 5 decenii înainte de momentul fotografiei în discuţie).

Am încercat să văd, ca în “Maşina Timpului” ecranizată de Simon Wells, cum băncile actuale dispar, fiind înlocuite de altele, mai ponosite, care la rândul lor sunt înghiţite de iarbă. Pancarte, lămpi de noapte, jocuri de lumini. Porumbei. Copii, bătrâni, taximetrişti. Desene de pe asfalt se întorc în cretă. Schelele se ridică peste Atheneu, apoi sunt dezasamblate de muncitori. Mulţi copii şi bunici roiesc prin toate colţurile parcului. Beculeţe în brazi. Globuri uriaşe de hârtie, de la “Moş Gerilã”. Statuia lui Eminescu este ridicatã cu o macara, care merge cu spatele pe gazon, până cînd ajunge în parcarea hotelului, unde este un fel de şantier. Câţiva copaci cad la pământ. Mai multe modele florale traversează perimetrul verde. O altă statuie (care astăzi este în faţa unui bloc de pe Calea Victoriei colţ cu Piaţa Amzei – “Alergătorii”) este montatã pe soclul de pe iarbă. Brazii intră în pământ. Câteva buldozere se agită la marginea parcului. Iar schele. Cupola Atheneului arde. Din ea ţâşnesc nişte proiectile spre cer. Focul devorează copacii. Tanchete şi ofiţeri în marşarier. Nişte doamne cu umbreluţe de soare îşi retrag, zâmbitoare, palmele din faţa ţigãncilor, în timp ce domnii se opresc şi le salută, cu jobenul în aer. Grădina ciopârţită. Statuia a dispărut de mult. Fum şi praf. Apoi, macarale, buldozere şi… linişte.

Se aud doar nişte tocuri grăbite pe asfalt. De undeva, de pe lângã locul unde se va construi cândva “Cina”, se aud copitele unui cal toropit de căldură. Aaa… e varã. Trăsura a trecut. Se apropie ora mesei, iar băiatul care pãzeşte maşinile de epocă parcate în faţa grădinii pleacă spre o cârciumioară de pe Calea Victoriei. Un cetăţean se opreşte cu privirile spre Atheneu. Îşi şterge fruntea cu batista. Scoate ceasul de buzunar şi îl cercetează, exact pe locul unde se va ridica legendarul gard din beton cu popice, de care sprijiniţi, sute de oameni se vor fotografia, peste 70 de ani, cu Atheneul pe fundal. Cu Atheneul meu. Bine, bine… al nostru. Pentru că, pân­ă la urmă, ne reprezintă şi ne caracterizează pe toţi într-un singur cuvânt : supravieţuire.

text din 2006

BROKEN FLOWERS

Imi amintesc de seara in care a fost prezentat filmul "Ghost Dog", la DaKINO, de catre Lucian Georgescu, care spunea că acel film anunta finalul operei lui Jim Jarmusch, fiind primul (si probabil, ultimul) film unde personajul central murea.

Iată că, la o distantă considerabilă de acele evenimente, Jarmusch revine în centrul atentiei cinefililor din Europa (căci, insistînd să facă filme asa cum vrea el, nu are şanse să ajungă la Oscaruri în veci), tot cu un film tragic. Este un film teribil de viu, despre nişte personaje mortificate. "Broken Flowers" e traversat de o tristete stranie, evidentă (paradoxal) în detaliile aparent comice (o discutie la telefon între personajele aflate în aceeaşi cameră, CD-ul cu muzică de călătorie, personajul lui Murray încercînd să adoarmă în avion). Scenariul este de o simplitate dezarmantă, şi, probabil, in viziunea spectatorului traditional (pentru care "cinema" poate sa insemne "Desperate Housewives") nu justifică lungimea filmului. Bill Murray se autodepăseste (după performanta din "Lost in Translation") fara prea mult efort, in rolul "pensionarului" middle-age care se îmbogatise din afaceri cu computere, baricadat in uniforma sa (trening) de burlac trecut şi în luxoasa sa rezidentă, din care lipsesc computerul si... nevasta. In rest, uriasul televizor si statia de sunet umplu golurile, din ce în ce mai mari, ale vietii. Cand Murray află (dintr-o scrisoare anonimă) ca are un baiat de 19 ani, care a plecat in lume să-si caute tatăl, putem spera la o intriga. Cand vecinul lui Murray (care este diametral opus lui, căsătorit, cu multi copii, sărăntoc si pasionat de dezlegarea misterelor si de net) il ajută sa-si facă un plan de vizitare a fostelor sale iubite, in cautarea autoarei scrisorii, putem spera la un conflict. Dar Jarmusch este departe de a ne face pe plac. Nimic din ce speram nu se intîmplă. Nici o problemă nu este rezolvată pînă la capăt. Dimpotrivă, personajul lui Murray este, la final, mai trist şi mai distrus decît la început, iar spectatorul iese din sală bulversat şi bîntuit de ultimul cadru, care este pur şi simplu uluitor. Ce poate fi digerat, totuşi, din această dilemă în care ne aruncă regizorul-scenarist? Nişte momente comice excelente - Murray asteptînd-o pe Sharon Stone, în compania fiicei acesteia, Lolita, Murray la masă cu iubita sa ex-hippiotă, actualmente depresivă, discutia cu Jessica Lange ("Animal communicator") si întîlnirea finală cu presupusul său fiu (citat din personajul lui Murray: "The past is gone, the future is not here yet, and all we have is... the present"). Bonus - cîteva secvente de vis memorabile.

In concluzie, un fascinant film actual, despre înstrăinarea şi confuzia lumii în care trăim, realizat de un cineast care se apropie de marile întrebări cu o elegantă de maestru.

Cannes-ul prezidat de Emir Kusturica a apreciat corect acest film cu Marele Premiu.

text din 2006

VHS în amurg

Spre sfârşitul anilor ’80, filmele deveniserã delicatesuri pentru bucureştenii de rând. Nu prea mai erau nici la cinema, nici la televizor, locul lor fiind luat de 2 portrete care, statice sau în mişcare, dominau pânã la obsesie câmpul vizual al cetãţenilor : Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena.

Pentru mine, copilul de 6 ani de atunci, tot ce era imagine ( desen, fotografie, film ), însemna adevãr absolut. Imaginile de la televizor erau mai presus de cele din realitatea imediatã. Ele veneau dintr-o cutie magicã, a cãrei autoritate asupra viselor mele nu putea fi contestatã. Astfel, adevãrurile supreme erau la acea datã douã : Ceauşescu, prezent peste tot, în fiecare zi şi desenele animate, prezente la sfârşit de sãptãmânã, când nu mai aveam grãdiniţã. Sâmbãta era, deci, întâlnirea cu al doilea adev­ãr suprem, sub forma fragmentelor din filmele lui Disney, difuzate în cadrul emisiunii doamnei Viorica Bucur.

Curând, însã, totul s-a schimbat. Am prins “bulgarii”, care dãdeau desene aproape în fiecare searã. Mai mult, în posesia unchiului meu intrase o nouã cutie magicã, care s-a dovedit a fi de o valoare inestimabilã. Era ca o prismã dreptunghiularã, neagrã, cu câteva butoane în faţã, deasupra cãrora era “pedeluţa”. Dincolo de aceasta, era calea c­­ãtre o lume uluitoare, unde totul este posibil. Aflasem deja cum se cheamã aparatul, pentru cã unchiul meu ne anunţa în fiecare sâmbãtã, când venea cu verişorii mei la masã: “Am adus videou’, cã am un film nou”. Bunicul rebotezase pe loc aparatul, şi de fiecare datã când venea unchiul, îl întreba : “Ai adus animalul ?”. Era începutul unei epoci glorioase, care introducea noul adev­ãr suprem : videoul.

Tot ce ieşea din video era fantastic : Star Wãrs, Cip şi Deil, Donald, Gufi, Indiana Jãuns, Hailendãr, Spaidãrmen şi câte şi mai câte. Destul de repede mi-am dat seama cã, defapt, totul pleca de la nişte casete care intrau în video. Acolo era secretul. Fãrã ele, cutia magicã era doar o cutie. Şi atunci mi-a venit ideea : oare poate cineva sã aibã toate casetele din lume, deci, implicit, toate acele filme extraordinare ? Acela ar fi fost The Lord of The Tapes, Stãpânul casetelor, trezorierul suprem al adevãrurilor absolute.

Intrasem la şcoalã, fãcusem cunoştinţã cu portretul lui Ceauşescu de pe prima filã a Abecedarului, iar sâmbetele cu filme la video se înteţeau. Unchiul primea pe sub mânã casete gârlã de la colegii de servici. Îmi amintesc cu nostalgie o onomasticã plicticoasã de unde am plecat cu bunica mea pentru a petrece apoi trei ore de vis în compania lui Tom şi Jerry. Când erau desene animate, rãmâneam pur şi simplu blocat în faţa televizorului pânã când se trermina caseta. Dacã erau filme de groazã, îmi venea sã vomit şi tata îl certa pe unchi, furios cã a adus asemenea porcãrii. Într-o zi chiar l-am întrebat pe tata : “De ce existã filme de groazã?” - “Pentru oamenii bolnavi…”, mi-a rãspuns el. Când am vãzut “Indiana Jones and The Temple of Doom”, mi-am dat seama cã mã aflu în faţa celui mai tare film fãcut vreodatã. Am aflat, pânã la urmã, cã, defapt, filmele nu vin de undeva, din eter, ci ele sunt fãcute de nişte oameni, care se chemã “regizori”. Clar ! Regia este cea mai tare meserie – mã gândeam eu pe-atunci.

A venit Revoluţia. A trecut Revoluţia. Dar nimic nu a mai fost ca înainte. Vechi certitudini şi mituri se demolau pe rând în mintea mea de clasa a III-a. Am rupt foaia cu portretul lui Ceauşescu, care a devenit peste noapte din zeu-monstru, din adevãr suprem – farsã expiratã. Am aflat cã existã şi actori celebri, nu numai regizori celebri, cã existã un loc fermecat pe nume Hollywood, de unde vin toate filmele din lume, cã existã cyborgi, cutremure, Cupa Mondialã de fotbal şi cãrţi, cãrţi cu multe pagini, scrise de sus pânã jos, fã­rã poze. C­ãrţile au fost cea mai neplãcutã revelaţie de dupã Revoluţie. Eram deja şcoler respectabil, şi tata mã soma sã încep sã citesc… c­ãrţi. Nu voi zãbovi asupra coşmarului care a fost prima mea carte, preferând sã mã întorc rapid la singurul adevãr suprem care mai rãmãsese în picioare la acea vreme : tandemul video+televizor. Programul TV se dezgheţase bine : aproape în fiecare searã, câte un serial “bestial”, de la “Twin Peaks” la “Dallas”, desene zilnic, de la ora 4, apoi 7 ( înainte de “Actualitãţi” ), filme pe ici, pe colo. Adev­ã­ratul regal rãmãsese sâmbata, care se numea de acum “week-end”. Unchiul rãmânea., în continuare, singurul deţinãtor de video din familie. Totuşi, acest aparat rãsãrise şi pe la câţiva prieteni “aleşi”. Pe atunci, sã ai video însemna sã fii printre “aleşi” ( pe vremea lui “Ceaşcã”, erai cu adevãrat “zeu” ).

“Hiturile” Holywood-ului intrau în România tot pe casete ( la cinema era încã jale ). Astfel am devorat “Rain Man”, “Ghost”, “Ghost-busters”, “Aliens”, “Robin Hood”, “Rambo II, III”, “Die Hard”, chiar şi câteva horror-uri de artã, precum “Shining”. Pe ecranul Telecolorului din sufragerie se afirmau şi reafirmau talente : Robert DeNiro, Jack Nicholson, Al Pacino, Meryl Streep, Julia Roberts, Richard Gere. Totuşi, cinematografele din Bucureşti şi-au revenit relativ repede. Nu pot uita seara în care am vãzut “Terminator 2“ la Patria. A fost magnific. Dupã aceastã searã, Arnold a luat locul lui Ceauşescu - era peste tot : desenat pe bãncile de la şcoalã, pe ultimele file ale caietelor mele, pe posterele din camera mea.

Eram printr-a şasea când am primit cadou primul meu video. Visele mele cele mai îndrãzneţe se împlineau : puteam sã copiez de la televizor filmele, emisiunile sau concertele pe care le doream. Casetele deveniserã un mijloc de arhivare pentru lucrurile care îmi plãceau, şi pe care doream sã le eternizez. M-am bãlãcit câţiva ani buni în convingerea cã VHS-ul va pãstra pe veci filmele pe care le iubesc. Nici nu-mi puteam imagina ceva mai comod şi mai potrivit pentru vizionarea şi stocarea informaţiei audio-vizuale. În paralel cu noile mele îndeletniciri, pe plan urban prospera o nouã industrie : închirierea de casete VHS piratate. În sfârşit ! “Stãpânii casetelor” ( “Lords of the tapes” ) se fãceau cunoscuţi muritorilor de rând. Ei erau printre noi, arãtau ca nişte oameni obişnuiţi ( ba chiar mai amãrâţi ), însã în modestele lor apartamente sau garsoniere strãjuiau, precum Templierii, biblioteci pline de… “superacţiune”, “superstaruri”, megaregizori ( culmea e cã niciodatã nu puteam afla numele regizorului de pe eticheta castetei, unde erau doar titlul, genul filmului şi câţiva actori ). Ajunsesem sã cunosc cele mai importante centre locale : Romana era zona de bazã. Pe Magheru erau cel puţin trei centre, gãzduite fie prin apartamente de bloc, fie pe sub scãri de bloc. Nu aveam încã 14 ani, deci trebuia sã împrumut buletinul bunicii sau al altui personaj din imediata mea apropiere. Preţul închirierii era derizoriu, dar calitatea înregistrãrilor era lamentabilã. Peste mai toate filmele ( dintre care 90% erau americane ) trona o voce de demult, din vremea în care vedeam filme la videoul unchiului. Da ! Era împãrãteasa traduc­ãtorilor de filme piratate, Margareta-Nistor, al cãrei chip nevãzut mi-l imaginam de fiecare datã altfel, în funcţie de genul şi acţiunea filmului.

Epoca închirierilor-pirat s-a încheiat în preajma apariţiei unor posturi independente de televiziune, care au ridicat automat ştacheta filmelor difuzate. Între timp, au apãrut magazine specializate în comercializarea şi închirierea “legalã” de casete “originale “, adicã bãgate într-o carcasã specialã, cum vãzusem doar la un prieten care avea “Tortues Ninja” şi “Dublu Impact” luate din Franţa. Vremuri noi se conturau la orizont : filmele “tari” nu mai erau doar la video, ci şi la cinema, sau, searã de searã, la ProTV. În aceste condiţii o singurã tentaţie mai rezista, anume achiziţionarea cât mai rapidã a filmelor noi, în format VHS. Îmi plãcea un nou film de la cinema, aşteptam câteva luni pânã când apãrea la “Hollywood Music & Film”, îl închiriam cu abonamentul lui vãru-miu, iar apoi îl copiam acasã, utilizând încã un video împrumutat de la o cunoştinţã.

Posesorii de videouri nu mai erau regi. Nu se mai strângea tot blocul la tine dacã aveai un film cu Bruzli. Preţul aparatelor scãdea, în paralel cu invazia cablului, apariţia HBO-ului, înmulţirea posturilor şi îmbunãtãţirea programelor TV. Cetãţenii se abandonau fericiţi în braţele ProTV-ului, care difuza seria “Nightmare on Elm Street” şi “The Thing” ( unul dintre cele mai scabroase horror-uri pe care le-am vãzut vreodatã ) la ora 8 seara. Eram deja în a doua jumãtate a deceniului 9. Iliescu pierduse un nou mandat de preşedinte, eu mã despãrţeam cu tristeţe de “generalã”, iar primele succese ale erei digitale îşi cereau drepturile în cinema. Apãruse sunetul Dolby Digital, “Jurassic Park”, “Inedependence Day” ( unul din puţinele filme la care am vãzut, de 3 ori în aceeaşi sãptãmânã, publicul apludând şi chiuind extaziat ), “Titanic”. Americanii demonstraserã cã publicul nu s-a s­ãturat de “marele ecran”.

În acest context, eu intrasem în posesia unui computer Pentium MMX cu hard de 3GB ( pe care redactez astãzi acest eseu ). Cu ajutorul computerului, compuneam şi “printam” etichetele casetelor din colecţia mea privatã, care devenise mãricicã. Nu concepeam sã trec cu pixul sau la maşina de scris titlurile mele îndrãgite: “Terminator 2”, “Cartea Junglei”, “Cucerirea Paradisului”, “Total Recall”, “Hook”, “Masca” etc. Aproape zilnic aveam o casetã pregãtitã în video, în caz cã apãrea la televizor vreun film care îmi plãcea. Deşi filmele au rãmas întotdeauna pe primul loc, am fost temporar fascinat şi de jocurile de computer, care rapid s-au dovedit a fi nu doar am­ãgitoare, ci şi dãunãtoare.

Isteria noului mileniu se apropia. Intrasem la facultatea de film, secţia multimedia - sunet, montaj. Iliescu câştigase al treilea mandat. Toatã lumea începea sã se obişnuiascã cu expresia “life is life”. Mai puţin eu. În anii de facultate am piratat cu furie tot ce am întâlnit în faţa ochilor – de la CD audio sau mp3-uri, pânã la casete cu filme rare. Am devorat de la gunoaie cinematografice la capodopere. Am dat iama în toate filmotecile din Bucureşti, constatând cu tristeţe cã mulţi dintre vechii colecţionari de casete video le-au vândut ( cui, nu-mi pot imagina ), sau le-au aruncat. Filmele deveneau pe nesimţite din delicatesuri, banalitãţi. Erau pe toate drumurile, pe toate tarabele ( pirat sau nu ). A le procura nu mai era o aventurã. A le avea nu mai era un privilegiu. Unchiul nu mai avea nici un video ( al doilea i se stricase de câţiva ani ). Luxoasele centre de închirieri se desfiinţau, înlocuite fiind de restaurante sau magazine de parfumuri.

În aceastã perioadã am înv­ãţat care este diferenţa dintre montajul de film şi montajul de chiuvete, dintre analogic şi digital, am aflat care este mecanismul de dincolo de perdeluţa video-ului, am aflat cât de slabã este rezoluţia VHS-ului în comparaţie cu BETA, miniDV, de peliculã nu mai vorbesc. Totodatã, am aflat ce fel de eforturi presupune realizarea unui film. Am înţeles, pânã la urmã, cã adevãrurile supreme nu se aflã de la televizor sau de la video. Am scris/filmat/regizat/montat un scurt-metraj de ficţiune pe cont propriu, şi mi-am dat seama cã regia nu se poate învãţa la şcoalã ( deci, m-am felicitat cã nu am dat la secţia regie ). În paralel am intrat în contact cu oameni pasionaţi de cinema, oameni care au realizat unele din filmele pe care le îndrãgeam în copilãrie.

Astãzi, totul s-a schimbat. Doar casetele din raft îmi mai amintesc de epoca VHS. De jur împrejurul nostru, totul se digitizeazã : muzica, filmele, televiziunea, chiar şi cãrţile. Am depãşit datele fixate pentru Apocalipsã în marile SF-uri ale anilor ’90. Casetele VHS nu mai pot fi cadouri ( nici mãcar la concursurile TV ), în schimb au devenit subiect de horror japonezo/american ( seria “The Ring“ ). Filme cândva intangibile ( ”Independence Day“ ) sunt astãzi la TVR. Pe deasupra, Margareta –Nistor s-a lãsat de traduceri.

Potopeşte nu doar cu apã, ci şi cu CD-uri şi DVD-uri. Înotãm într-un ocean de “wave”-uri şi “pixeli”, şi ne simţim “ca peştele-n apã”. Facem rost de filmele americane înainte sã aparã la Holywood, la Holywood Music & Film sau la Holywood Mutiplex. Cum ? De pe “net”, acel loc magic care ne învaţã ce sã facem, cum sã învãţãm, cum sã ne uitãm la filme ( “cu genunchii flexaţi la 40 de grade…”). “Coborâm” filmele de pe net, pe CD-uri, iar apoi le multiplicãm în câteva minute. Capodoperele lui Fellini, Kurosawa, Bergman sau Kubrick ne sunt servite cu viteza unui fast-food. Ce loc mai poate avea b­ã­trânul video în aceastã lume halucinantã ?

Este clar, privim amurgul unei epoci. Nu, nu trebuie sã intrãm în panicã. Nu este vorba despre o tehnologie demodatã, ci doar de sfârşitul unui mod de viaţã. Videourile noastre pot rãmâne sub televizor, doar cã nu o sã le mai folosim, pentru cã le-am înlocuit deja cu DVD/CD/mp3/VideoCD/DivX – palyere. Doar cã, pentru cei care au prins ceva din vremea lui “Dragi tovarãşi”, “Trei culori”, “Lecanoş deţa”, “Cico” şi “Partidul desenelor animate”, a privi un film acasã nu va mai fi niciodatã la fel.

text scris in octombrie 2005

SIGNS

Semne

S.U.A. 2001

cu :
Mel Gibson,Joaquin Phoenix,Rory Culkin,Patricia Kalember,Cherry Jones,Abigail Breslin,M. Night Shyamalan

Regia : M. Night Shyamalan
Scenariu : M. Night Shyamalan
Produs de : Touchstone Pictures
Compozitor : James Newton Howard

Distribuit de Glob Com Media

Semnalmentele unui hitchcockian

Era chiar suspect faptul cã, dupã atâta timp de la dispariţia lui Hitchcock, nu se ivise încã un regizor care sã-i egaleze faimosul suspans. Tributari ai inovaţiilor sale se autodeclaraserã mulţi regizori hollywood-ieni. A trebuit sã aparã, însã, un indian care sã atenteze la tronul maestrului britanic.

Indianul este M. Night Shyamalan, al cãrui nume tenebros domina afişele filmului “Al şaselea simţ” de acum câţiva ani. Semnalmentele unui epigon al lui Hitchcock se conturau cu fermitate : suspans rafinat, discurs filmic unitar şi original în comparaţie cu schematismul hollywood-ian. Rãsturnarea de situaţie din final a fost orchestratã cu o mãiestrie care ar fi meritat mai mult decât nominalizarea la Oscar, “suflat” pe nemeritate de un alt debut - “American Beauty”. Actualul “Signs” marcheazã despãrţirea de Bruce Willis, dar, totodatã, întâlnirea cu un alt actor plin de carismã. Mel Gibson este aproape de nerecunoscut în rolul preotului care şi-a pierdut credinţa. Alãturi de cei doi copii şi de Joaquin Pheonix, Mel întregeşte o echipã impecabilã. Shyamalan îşi modeleazã riguros actorii şi îi aruncã în beciul casei izolate la marginea lanurilor de porumb, lãsându-i pradã disperãrii. Scena baricadãrii în casã aproape cã parafrazeazã atacul “Pãsãrilor” lui Hitch, iar muzica lui James Newton Howard augmenteazã tensiunea într-o manierã care aminteşte de viorile lui Bernard Herrmann. Indianul nostru moşteneşte de la mentorul sãu pânã şi obiceiul de a se strecura în câte un rol episodic. De data aceasta, rolul jucat de Shyamalan este, însã, destul de consistent. Filmul se detaşeazã de alte producţii bazate pe intrigi asemãnãtoare ( printre care se numãrã şi spectaculosul “Independence Day” ) prin plasarea acţiunii într-un cadru mult mai restrâns. Insistenţa cu care revin în prim-plan detalii de fizionomii, privite din unghiuri inedite, elemente de arhitecturã, interioare în care se desfãşoarã activitãţi cotidiene, rareori descrise prin mişcãri de aparat, evidenţiazã preocuparea regizorului pentru dezvoltarea unui stil cât mai personal.

“Signs” îi va entuziasma negreşit pe dispreţuitorii clişeelor.

ARTIFFICIAL INTELLIGENCE

( Inteligenţã Artificialã )

SUA 2001

cu:
Haley Joel Osment,Francis O'Connor,Sam Robards,Jake Thomas,Jude Law,William Hurt,Ken Leung,Clark Gregg

Regia: Steven Spielberg
Adaptarea: Ian Watson,Brian Aldiss

Roboţi similari cu cei din seria “Terminator” nu existã în viaţa noastr­ã de zi cu zi, iar noi am depãşit de mult datele calendaristice dedicate Apocalipsei în S.F.-urile noastre preferate. Ah… şi era sã uit ! Nici extratereştrii nu ne-au mai vizitat.

Aşa cã ce mai poate fi uimitor într-un S.F. realizat în era “post-apocalipticã” ? Ce mã mai poate şoca la “A. I. - Artifficial Intelligence”, ultimul proiect cinematografic al lui Stanley Kubrick şi ultima realizare a regizorului Steven Spielberg ?

Tehnic - nimic ! Dramatic - nimic ! Un robot care poate sã iubeascã e adoptat de o familie, apoi pãrãsit, fugãrit şi abandonat pe fundul oceanului în care zac inundate ruinele New York-ului futuristic. Deja-vú ! ( punând la socotealã şi anteriorul “Bicentennial Man”). Roboţi, androizi, cyborgi, pãpuşele animate şi, bineînţeles, extratereştri - toate elementele preferate ale lui Spielberg sunt înghesiute în aceastã naraţiune alambicatã, peticitã cu personaje inutile ( robotul-iubãreţ ) şi cu un final în plus ( cei 2000 de ani sub mãri ).

Spielberg este, însã, un regizor surprinzãtor. Dupã ce ne-a delectat cu douã ore de S.F. acceptabil ( timp în care câţiva “cinefili” au pãrãsit nedumeriţi sala de la Mall ), ne uluieşte cu câteva minute de cinema autentic. Într-o casã care nu mai existã demult, un copil artificial vorbeşte cu nişte extratereştrii. Le cere acestora o ultimã zi petrecutã cu mama adoptivã de care s-a despãrţit în urmã cu câteva sute de ani. Aceştia l-ar ajuta, dar au nevoie de o rãmãşitã palpabilã a respectivei fiinţe umane, pentru a o reproduce genetic. Ursuleţul vorbitor le înmâneazã firele de pãr ale mamei, cândva tãiate în joacã de robotul cu chip de copil. Dimineaţa unei noi zile. Copilul artificial priveşte cãtre clona mamei sale care se trezeşte, iar noi, spectatorii, asistãm împietriţi la aceastã reîntâlnire. Copilul o întreabã ce ar vrea sã mãnânce de dimineaţã. Femeia îi zâmbeşte. Cei doi vorbesc despre vise, se îmbrãţişeazã. Se îmbrãţişeazã precum un fiu şi mama sa, proiectând într-un viitor îndepãrtat amintirea unei umanitãţi apuse.

1.12.2001

I.L.M. şi plastica efectelor vizuale

I.L.M. ( Industrial Light & Magic ) este una din cele mai importante companii de post-producţie din peisajul cinematografic american. Creatã în 1977, I.L.M. a devenit rapid principala pepinierã de specialişti în efecte vizuale de la Hollywood.

 

Dupã succesul pe care l-a avut cu “American Graffitti” la începutul anilor ’70, Lucas a pus bazele unui proiect S.F. teribil de ambiţios, care urma sã devinã seria “Star Wars” ( “Rãzboiul Stelelor” ). Pentru a-şi transpune personajele şi scenele din imaginaţie pe marele ecran, Lucas avea nevoie de diverse trucaje. Multe dintre acestea fuseserã deja realizate cu succes, în filme precum “2001 - Odiseea Spaţialã” ( S.U.A. 1968, r. : Stanley Kubrick ), însã de data aceasta era vorba despre o anvergurã diferitã. În “Rãzboiul Stelelor” (“A New Hope” ), acţiunea se desf­ãşoarã pe mai multe planete, cu reliefuri, populaţii şi civilizaţii specifice. În ajutorul regizorului a venit o echipã specialã pentru efecte speciale, iar membrii ei au fondat, alãturi de Lucas, I.L.M. 

Aceastã companie a cãpãtat, treptat, prestigiu. S-au înmulţit, treptat, membrii şi tehnicile folosite. Imaginile uluitoare create de I.L.M. nu s-ar putea, însã, integra în structuri cinematografice fãrã viziunea graficienilor, pictorilor de costume, scenografilor. În “Imperiul contraatacã” ( “Star Wars V - The Empire Strikes Back” - 1980 ) artiştii din I.L.M. au primit dificila sarcinã de a realiza un oraş care pluteşte printre nori. Pentru ediţia specialã a acestui episod, lansatã în 1997, au fost adãugate, pe peliculã, elemente noi în anumite cadre, cum ar fi texturile de pe fragmentele arhitectonice care compun oraşul norilor, culoarea cerului, eclerajul interioarelor. La fel s-a procedat şi în cazul re-lansã­rii ultimului episod al vechii trilogii, anume “Întoarcerea lui Jedi” ( “The return of The Jedi” - 1983 ), îns­ã în acez caz intervenţiile au fost minime. Efectele speciale din acest film îşi pãstraserã spectaculozitatea. I.L.M. şi-a pus pecetea asupra celor mai populare filme din anii ’80 : seria “Indiana Jones” ( 1981 - 1989 ), “E.T. - Extraterestrul” ( 1982 ), “The goonies” ( r. : Richard Donner, 1985 ), “Cocoon” ( r. : Ron Howard, 1985 ), “Back to the future” ( r : Robert Zemeckis, 1985 ), “Vrãjitoarele din Eastwick” ( “The Witches of Eastwick, 1987 ), “Imperiul soarelui” ( “Empire of the Sun”, r. : Steven Spielberg, 1987 ). În 1988 s-a realizat filmul “Cine l-a rãpit pe Roger Rabbit ?” ( “Who Framed Roger Rabbit”, r. : Robert Zemeckis ), care a redescoperit tehnica filmãrilor combinate cu animaţie. Iepurele animat împarte ecranul cu un actor, care a trebuit sã mimeze, la filmare, dialogurile şi acţiunile întreprise alãturi de personajul imaginar. Decorurile şi costumele sunt, parcã, “rupte” din nişte benzi desenate. De asemenea, dinamica filmului se apropie de cea din desenele animate. “Vânãtorii de fantome 2” ( "Ghost Busters 2” - 1989 ) prezintã Satuia Libertãţii care, posedatã de fantome, se dezlipeşte de pe soclul ei, înnoatã prin ocean şi începe sã bântuie strãzile din Manhattan. Animatorii de la I.L.M. au înzestrat statuia şi cu o surprinzãtoare expresivitate : chipul diafan al fetei cu cununã de raze se schimonoseşte pe mãsurã ce pãtrunde în inima metropolei. “Abisul “ ( “The Abyss” - 1990, r. : James Cameron ) este filmul care a deschis drumul cãtre era efectelor realizate pe computer. Graficienii s-au vãzut puşi în situaţia de a compune personaje şi decoruri într-o altã­ manierã decât cea tradiţionalã­. Celebra figurã întrupatã din picãturi de apã, care imitã grimasele diverselor personaje de pe submarinul pe care îl viziteazã, anunţã fabuloasele metamorfoze ale robotului polimimetic din “Terminator 2”, realizat de acelaşi Cameron. Pentru “T2”, tehnologia a fost împinsã cãtre performanţe incredibile. Robotul negativ se scurge, din trupul sãu uman, prin spãrturi în tavanul liftului, în parbrizul elicopterului, trece prin gratiile închisorii, ia chipul altor personaje. Cromatica filmului este rece, metalicã, în concordanţã cu texturile armelor care invadeazã mai toate încadraturile. Spielberg a regizat în 1991 o nouã versiune a basmului care îl are ca personaj central pe Peter Pan, - “Hook”. Filmul beneficiazã de o scenografie excepţionalã. Se simte influienţa ilustraţiilor din cãrţile pentru copii, bogate în detalii şi viu colorate, asupra imaginii filmului. De remarcat secvenţele care înfãţişeazã Londra. Acestea sunt filmate cu filtre care rãcesc cromatica exterioarelor, însã, senzaţia de cãldurã, confort în care dorm copiii este pãstratã în interioarele decorate somptuos. Cei care au vãzut şi varianta din 2004 a basmului, intitulatã chiar “Peter Pan”, au observat, probabil, asemãnãrile frapante cu filmul lui Spielberg, la nivelul stilisticii imaginii. Oscarul pentru efecte speciale din 1992 a fost decernat filmului “Moartea devine femeie” ( “Death Becomes Her” - r. : Robert Zemeckis ). Specialiştii de la I.L.M. au lucrat cu talente actoriceşti precum Meryl Streep şi Goldie Hawn, pe care le-au supus unor transformãri care, deşi groteşti, au reuşit sã stârneascã râsul. Din nou simţim atmosfera de benzi desenate în costume, decupaj, joc al actorilor.

În 1993, I.L.M. a realizat un pas decisiv în evoluţia efectelor speciale : “Jurassic Park”, cel mai bun film de acţiune al lui Steven Spielberg. Aici se întâlnesc primele animale create în întregime pe computer : dinozaurii. Filmul beneficiazã din plin de experienţa lui Spielberg ca regizor al filmelor de aventuri. Decorul exotic amplificã suspense-ul din scenele deja celebre ale întâlnirii cu tiranozaurul scãpat din cuşcã, urmãrirea nocturnã prin junglã, lupta cu velociraptorii. Vegetaţia ocupã un loc important în cadrele de exterior, dar nu numai. Se poate spune cã verdele este culoarea dominantã a acestui film, de vreme ce îmbracã dinozaurii, maşinile şi pereţii construcţiilor din parc, pictaţi ( tot ) cu palmieri şi liane. De asemenea, se exploateazã efectele provocate de contrastul luminã-umbrã. Scenele de acţiune au un vãdit aspect grafic. Pe lângã ritmul conferit prin dinamismul din cadru, mişcãrile de aparat şi montaj, se remarcã dinamismul generat de diversele linii care brãzdeazã ecranul : gratii ( dupã care sunt ascunşi dinozaurii ), garduri, grãtare ( care acoperã gurile de aerisire din tavan, pe unde se salveazã personajele din calea velociraptorilor ). Filmul a lansat multe clişee : prevestirea atacului prin undele din paharul cu apã, apariţia tiranozaurului, marcatã prin plasarea piciorului vãzut amorsã în primul plan al imaginii, cadre cu oglinda retrovizoare a gipului, în care portretul dinozaurului este mãrit, filmarea urmãririi printre picioarele velociraptorului ( care aleargã în bucãtãrie ).

Când credeam cã goana dupã efecte speciale se încheiase, a apãrut “Masca” ( “The Mask”, r. : Chuck Russell, 1994 ). Inspirat de desenele animate ale lui Tex Avery, filmul exploateazã şi capacitatea ( ieşitã din comun ) de a se strâmba a lui Jim Carrey. Deşi pe alocuri pot aduce a kitsch, efectele vizuale fac posibilã transformarea actorilor în personaje tri-dimensionale de desen animat.

În anii ce au urmat, s-au dezvoltat noile descoperiri în materie de efecte vizuale. Filme precum : “Congo” ( 1995 ), “Jumanji” ( 1996 ), “Dragonheart” ( 1996 ) au explorat posibilitãţile de reconstituire a diverselor animale ( reale sau ireale ) prin intermediul computerului. Cu “Titanic” ( 1997, r. : James Cameron ) atenţia creatorilor de efecte speciale s-a întors asupra arhitecturii. Celebrul vas britanic a fost reconstituit parţial cu programele 3-D. Regizorul a încercat sã se împartã în mod egal între partea romanticã şi cea de acţiune a filmului, iar acest demers l-a costat personalitatea filmului. “Titanic” este un film bine lucrat din punct de vedere tehnic, dar fãrã pretenţii de originalitate. La nivel vizual, este de remarcat valorificarea replicii în mãrime naturalã a vasului, prin mişcãri complexe de aparat - traiectorii în jurul vaporului, pe coridoare ( momentul scufundãrii ). Faptul cã pe versiunile VHS ale filmului, unele efecte vizuale trãdeazã colajul realizat pe computer, este notabil.

Dupã 1998, au apãrut filme în care efectele speciale jucau roluri din ce în ce mai importante. “Impact nimicitor” ( “Deep Impact”, r. : Mimi Leder, 1998 ) prezintã lupta disperatã a unor oameni de ştiinţã şi experţi NASA pentru a opri coliziunea unui meteorit gigantic cu Terra. “Mumia” ( “The Mummy”, r. : Stephen Sommers - 1999 ) prezintã lupta unor arheologi cu o mumie care bântuie prin Egipt. Lansarea noii trilogii “Star Wars”, urmatã la scurt timp de controversatul “Matrix” ( r.: Andy & Larry Wachowsky ), a adus în atenţie un concurent serios pentru I.L.M. Noile tehnici utilizate în mare secret la realizarea lui “Matrix” şi-au aruncat umbra peste “Ameninţarea Fantomei” regizatã de Lucas ( “Star Wars - Phantom Menace” ). Filmul se întorcea la stilistica lansatã cu 20 de ani în urmã, pe care o continua cu succes, iar fanii înrãiţi ai seriei “Star Wars” nu şi-au trãdat cauza, asaltând sãlile de cinema. “Ameninţarea Fantomei” nu venea, însã, în întâmpinarea dorinţei de altceva, cu care efectele speciale îi obişnuiserã pe spectatori. Lucas a adus pe ecran alte peisaje ( de data aceasta generate pe computer ), inspirate de romantismul victorian ( dupã cum însuşi declara ), însã nu a inventat un personaj negativ credibil, care sã-l înlocuiascã pe Vader. Astfel, conflictul filmului alunecã uşor spre derizoriu.

Sub tutela I.L.M. s-au generat efecte speciale pentru ultimele filme de gen ale deceniului : “Casa bântuitã” ( “The Haunting”, r. : Jan DeBont ), “Rechinii ucigaşi” ( “Deep Blue Sea”, r. : Renny Harlin ), “Cãlãreţul fãrã cap” ( “Sleepy Hollow”, r. : Tim Burton ) - încercarea nu prea reuşitã de a revitaliza un personaj din mitologia americanã.

Pentru noul mileniu s-au pregãtit subiecte precum “Furtuna perfectã“ şi “Planeta maimuţelor”, care aduceau efecte noi pentru filme vechi.

În 2000, Spielberg a acceptat sã realizeze un vechi proiect de-al lui Stanley Kubrick, la invitaţia familiei acestuia ( Kubrick murise cu un an înainte ). Dennis Murren, directorul departamentului de efecte vizuale al I.L.M., vorbeşte despre film : ”Scenariul scris de Spielberg aduce mult mai mult plotului iniţial.” Filmul prezintã cãlãtoria unui copil-robot printr-o lume ostilã a viitorului, cãtre regãsirea mamei care îl adoptase. Pentru realizarea secvenţei din oraşul viitorului, specialiştii din I.L.M. au creat un studio pentru filmãri pe un ecran albastru uriaş ( 50/100m ). În faţa acestui ecran enorm urmau sã fie filmate personajele şi decoruri minime, pentru ca, apoi, restul scenografiei sã fie creatã pe computer. Dupã spusele lui Murren, “Spielberg e un regizor spontan, iar noi dorim sã-i dãm şansa sã se rãzgândeascã”. Astfel, la filmare, au fost instalate monitoare pe care erau afişate elementele din cadru plus decorurile procesate în timp real. În aceste condiţii, regizorul putea lucra împreunã cu operatorul la decupaj, fãrã sã-şi imagineze scenografia, care era vizibilã pe ecran. Spre finalul filmului existã o secvenţã în care New York-ul ( viitorului ) este inundat, iar copilul-robot cãlãtoreşte cu un submarin ( realizat tot pe computer ), spre un parc subacvatic. Pentru a crea un New York convingãtor, specialiştii de la I.L.M. au construit modele la scarã, scufundate într-un vas cu apã, care apoi au fost prelucrate pe computer. “Modelele de clãdiri aveau între 3 şi 4 m. Le-am construit în acest fel pentru cã avem nişte realizatori de modele care pot face blocurile sã arate ca şi când ar fi sub apã de 200 de ani.” - spune Murren. Altã problemã pentru Murren a fost potrivirea stilului special de a filma al operatorului Janusz Kaminski cu efectele speciale. “Am lucrat mult la obţinerea unei anumite estetici a filmului. Janusz Kaminski a realizat o imagine fabuloasã, şi a trebuit sã incorporãm toate efectele noastre în aceastã imagine. A fost destul de dificil, deoarece nu este un mod standard de a filma.” S-au creat, totodatã, roboţii care devin personaje în acest film, iar procesul de realizare a acestora nu putea evita CG ( computer - graphics ). Murren explicã realizarea unei baby-sitter-e robotizatã : “Îi vezi faţa, care este, bineînţeles, o faţã umanã care joacã aşa cum numai o fiinţã umanã poate juca, dar când se întoarce în lateral, vezi cã partea din spate a capului lipseşte, şi sunt o grãmadã de aparate în locul ei. Am vrut sã o facem sã arate real, deci am folosit faţa unei actriţe, iar apoi i-am înlocuit pãrţi ale capului cu zone prelucrate pe computer.” Filmul a apãrut pe ecranele americane înainte de distrugerea turnurilor din New York, care sunt prezente în peisajul post-apocaliptic realizat de experţii de la I.L.M.

(...)

În ultimii 25 de ani, I.L.M. a funcţionat cu motoarele la maxim pentru a realiza, alãturi de armatele de cineaşti de la Hollywood, proiecte care mai de care mai ambiţioase. Printre acestea se numãrã cele mai vãzute filme ale tuturor timpurilor. Deşi este ameninţatã de concurente mai tinere şi mai proaspete, aceastã companie rãmâne o uzinã de procesare a viselor.