Sarbatori fericite!

Se apropie de final un an bun. Sper ca va urma unul la fel. Craciun fericit si un An Nou 2009 cu sanatate, cer senin si bucurii!

Jurnalul Naţional îşi aminteşte de 1989

Azi a apărut Jurnalul Naţional cu noi pe prima pagină: 4 copii care sfidau întunericul trecutului, privind cu candoare spre un viitor incert (citez din mine însumi!). Vă invit să citiţi aici acest articol istoric. De asemenea, vă recomand câteva momente de linişte interioară, în memoria celor care au murit fix acum 19 ani, pe 22, 23 decembrie 1989. Parafrazând nişte filme horror, pot spune că "their blood commands us" - sacrificiul lor ne obligă să trăim mai smeriţi libertatea.

GDA pe net

Generatia desenelor animate a fost incarcat pe Google Video. Fanii vor putea urmari versiunea integrala aici http://video.google.com/videoplay?docid=873141776455937143&hl=en. Multumiri lui krossfire pentru promovare (http://www.krossfire.ro/generatia-desenelor-animate/).

Iar acum, fara nici o legatura cu cele de mai sus, va aduc la cunostinta aparitia pe YouTube a unui clip realizat de mine, acum cativa ani, la Senso TV (televiziune disparuta intre timp). Diana Mihailopol este vedeta si cea care l-a pus acolo. Distractie placuta:

GDA in Romania Libera!

Ma copleseste faptul ca Generatia desenelor animate sau GDA devin incet-incet sintagme "virale" pe net sau aiurea. Romania Libera de ieri a preluat titlul pentru articolul semnat de Vlad Ursulean despre copiii din epoca de aur si desenele lor minunate. Tot ieri a avut loc si proiectia de la FJSC - un adevarat succes de box-office. Cateva fragmente video si poze, pentru fani (http://etajul6.ro/fjscnews/2008/12/17/generatia-desenelor-animate-imagini/):

CINEKIS in TVmania

Prin bunavointa lui George Hari Popescu (http://www.cyberculture.ro/blog/), blogul pe care il urmaritzi cu fidelitate (http://cinekis.blogspot.com/) a fost mediatizat in revista TVmania de saptamana trecuta. Multumiri lui Hari si redactiei!

Criza financiara

Recent am gasit pe net un filmuletz haios despre criza de supraconsum care submineaza capitalismul "global" in ultima perioada. Premiul "Grand Prix 2008 du 10e Festival des Très Courts" (un festival desfasurat in 70 de orase, respectiv 15 tari) ar trebui sa-l recomande. Vezi si linkuri aditionale mai jos.



http://www.trescourt.com/?page=en_news&id_article=1012
http://crise-financiere-lemonde.tumblr.com/post/53469585/the-job-grand-prix-2008-du-10e-festival-des

GDA la FJSC

Filmul Generatia desenelor animate va fi proiectat martea viitoare, incepand cu orele 18:30, la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii (Bd. Iuliu Maniu 1-3, Complex "Leu", Corp A, etaj 6, sector 6, Bucuresti). Si pe aceasta cale ii multumesc celui care s-a ocupat de organizarea si mediatizarea acestei intalniri, inclusiv de afis : verisorul meu, Matei Stoicovici, un guru al jurnalismului (http://memoriesbox.blogspot.com/).

GDA la Radio Romania Cultural

Joia viitoare (18.12), pe frecventa 101,3 FM (Radio Romania Cultural), incepand cu ora 16:05, se va putea asculta emisiunea "Generatia 2000-Film", moderata de Anisoara Dumitrescu si Cristina Corciovescu (reputat istoric si critic de film). Invitatul special al editiei, Alexandru Stanescu, va dezvalui secrete senzationale din culisele superproductiilor Generatia desenelor animate si Bucurestiul traieste !. Stiu! Continui sa ii surprind pe cei care credeau ca am obosit tot promovandu-ma singur. Auditie placuta!

ZIUA Generatiei DESENELOR ANIMATE

Ma simt dator sa public pe blog articolul aparut in ziarul Ziua (1 decembrie 2008), la pagina culturala, despre ecourile Serii de Film de la ICR (din 27 noiembrie). Autoarea a realizat un reportaj sensibil despre filmele proiectate: Generatia desenelor animate si Bucurestiul traieste!. Pagina a fost preluata din linkul mentionat in partea inferioara a textului reprodus. De asemenea, am intercalat fotografii inedite (nepublicate in ziar) de la eveniment.

http://www.ziua.net/display.php?data=2008-12-01&id=246184

GDA la ICR

Alexandru Stanescu si Institutul Cultural Roman (Aleea Alexandru 38, Bucureşti) va invita joi, 27 noiembrie 2008, ora 19, la proiectia filmelor "Generatia desenelor animate" si "Bucurestiul traieste!", in cadrul unei seri speciale de film.

Cu ocazia acestui eveniment (care se va bucura si de prezenta doamnei Viorica Bucur, in calitate de "prezentator"), am atasat inca un fragment din deja celebrul GDA:

Second Life

În sfârşit, avem răspuns pentru cei care se întrebau dacă "există viaţă înainte de moarte ?". Pentru toţi cei care se tem de viaţa reală, există (de 5 ani deja, iar eu chiar nu aveam habar) Second Life, un fel de Matrix în mizerie (sau, poate, doar under construction). M-a îngrijorat puţin vestea că din ce în ce mai mulţi contemporani se lasă prostiţi de această lume virtuală, deocamdată primitivă, dar care cu siguranţă are şansele să devină un fenomen de masă, precum radioul sau televiziunea.
Până una-alta, suferinzilor Second Life le recomand "First Life-ul" ăsta de pe Pământ, cu bune şi cu rele, visele, filme precum Vanilla Sky sau Total Recall, muzica, fructele, compania oamenilor reali şi pe placul lor, plimbările prin parc, apa plată şi bomboanele cu lichior Mon Chéri (atenţie însă la consumul abuziv). Însănătoşire grabnică!

4 Sfinti in Bucuresti

Spre sfarsitul saptamanii trecute (mai exact joi, pe 23 octombrie 2008), moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, au fost expuse in curtea Catedralei Patriarhale. In cadrul procesiunii au fost aduse din Grecia, moaştele Sfântului Apostol Pavel. Aceste evenimente deosebite s-au petrecut cu ocazia resfintirii Catedralei Patriarhale, precum si a sarbatorilor Sfintilor Dumitru, respectiv Dimitrie cel Nou. 2008 este, printre altele, Anul Sfintei Scripturi, al Sfintei Liturghii şi aniversării a 2000 de ani de la naşterea Sfântului Apostol Pavel (08-2008).

Cu prilejul impresionantului pelerinaj de pe dealul Patriarhiei, am selectat un fragment din emisiunea Calea Credintei (difuzata de Trinitas TV), care se ocupa cu puterea moastelor de a rezolva problemele credinciosilor.

"Metropolis" şi viaţa modernă

Am hotărât să public pe blog versiunea compactată a eseului “Metropolis şi viaţa modernă“, pe care l-am scris la începutul verii. Lipsesc doar câteva paragrafe din versiunea originală, dar nu cred că afectează mesajul întregului. Textul a fost notat cu 10 de prof. dr. Sorin Alexandrescu, istoric literar, director CESI şi nepot al lui Mircea Eliade. Sper că va fi, măcar pentru cinefili, o lectură plăcută.



Cu un secol în urmă, Georg Simmel, autor de eseuri dar şi de studii filosofice (despre Kant, Schopenhauer, Nietzsche), era unul din primii sociologi germani, alături de Max Weber (Etica protestantă şi spiritul capitalismului -1905), preocupat de transformările prin care trecea societatea urbană occidentală. În articolul “Metropolis şi viaţa mentală”, Simmel s-a concentrat pe efectele acestor transformări, suferite de viaţa mentală a individului din marile oraşe. La începutul secolului XX, Germania era Imperiu (cu capitala la Berlin din 1871), în plină Revoluţie Industrială. În teritoriile vorbitoare de limbă germană (în special Austria) se petreceau urmările mutaţiilor din plan politic, artistic (Secession), filosofic şi medical (psihanaliza lui Freud). “O teribilă agonie traversează vremurile noastre, iar durerea nu mai poate fi suportată. Strigătul către Mântuitor poate fi auzit din toate direcţiile, iar crucificaţi sunt pretutindeni (...) Ori vom urca spre Divinitate, ori ne vom prăbuşi în noapte şi uitare, dar nu putem rămâne aşa cum suntem acum. Salvarea se va naşte din suferinţă, iertarea - din disperare. După întunericul de azi, o nouă eră va începe, iar arta se va reîntoarce printre oameni– această renaştere, binecuvântată şi glorioasă, este crezul suprem al modernilor (1)”. Cuvintele din 1890 aparţin lui Hermann Bahr (criticul care a aplicat pentru prima oară eticheta modernismului la lucrările literare) şi conturează destul de bine atmosfera finalului de secol XIX. Nevoia de schimbare cu orice preţ, precum şi spaima din faţa unui cataclism iminent anunţă sfârşitul imperiilor din Europa centrală de la finalul Primului Război Mondial, dar reprezintă în acelaşi timp o obsesie care va persista după Hiroshima (1945), până spre finalul Războiului Rece, ba chiar şi după (în Era Atomică).
Ne întoarcem în 1903, când Georg Simmel era invitat să ţină o prelegere cu ocazia “Expoziţiei oraşelor” de la Dresda, pe tema rolului intelectualului în marile oraşe. Simmel a deturnat scopul prelegerii sale, sfârşind prin a scrie despre efectul metropolei asupra minţii individului. Trebuie menţionat faptul că metropolis era în acea vreme departe de ceea ce este astăzi. Termenul preluat din greaca veche desemna în antichitate oraşul-mamă, sau oraşul (polis) - etalon (metro) al unei colonii, deci locul de unde plecaseră coloniştii în căutarea noilor teritorii (sec. VII î.Hr.). Spre sfârşitul Evului Mediu occidental, cuvântul începea să fie folosit pentru ideea de capitală de stat, sau oraş mare. Pe timpul lui Simmel, metropolis devenise o expresie curentă- oraş important al unei ţări, centru regional (artistic, industrial) cu cel puţin 1 milion de locuitori şi mai multe districte administrative. Totuşi, doar câteva oraşe europene puteau primi eticheta de metropolis la acea oră (toate foste sau actuale capitale de imperii: Paris, Londra, Viena, Praga), iar Berlinul se număra printre ele. Karl Benz fabricase primul automobil comercial în 1885, iar în 1903 abia se fonda fabrica de automobile în serie Ford, peste ocean. Deşi era dotat cu piese de arhitectură care nu existau la începutul secolului XIX, metropolisul nu era încă un loc al vitezei şi ritmului halucinant de viaţă.
Cu toate acestea, Georg Simmel vedea destul de clar în metropolisul anului 1903 probleme valabile şi în zilele noastre. Prima idee pe care o trasează Simmel este legată de zbuciumul omului modern, care încearcă să-şi păstreze autonomia şi individualitatea în faţa unor forţe potrivnice: istorice, sociale, culturale. “Secolul XVIII a însemnat eliberarea din chingile istorice ale religiei, politicii, moralităţii şi economiei, pentru a permite dezvoltarea dezinhibată a virtuţii umane originare, naturale, care este egală pentru toţi oamenii; secolul XIX a încercat să promoveze în paralel cu libertatea, individualitatea omului (legată de diviziunea muncii) şi acele calităţi care îl fac unic şi indispensabil, dar care în acelaşi timp îl fac dependent de activităţile complementare ale celorlalţi; Nietzsche a văzut în zbuciumul individului o condiţie obligatorie pentru desăvârşirea lui, în timp ce socialismul a văzut acelaşi lucru în suprimarea competiţiei. Însă în toate aceste etape putem observa lucrând acelaşi motiv fundamental, anume rezistenţa individului la a fi nivelat şi înghiţit de mecanismul social-tehnologic (2)”. În toate aceste consideraţii putem remarca o pledoarie pentru conservarea individualităţii, ca trăsătură înscrisă în genomul uman şi situată într-un evident conflict cu societatea de-a lungul istoriei şi cu noua tehnologie specifică mediului urban modern. Apar termeni precum diviziunea muncii, socialism şi competiţie care trimit la teoriile lui Marx şi la convulsiile sociale din 1917 şi de după 1948. Paragraful citat trimite simultan şi la un set de imagini emblematice din filmul lui Fritz Lang, la care mă grăbeam să ajung– Metropolis din 1927.
Între eseul lui Simmel şi filmul lui Lang sunt 14 ani în care Germania a suferit transformări majore: războiul distrugător, înfrângerea din 1918 şi repercursiunile grave asupra economiei. În august 1919, Adunarea Naţională a adoptat la Weimar o nouă Constituţie pentru poporul german, prin care se încerca implementarea unei democraţii liberale. Efectele acestei politici au durat doar un deceniu, pentru că Recesiunea Economică din 1930 şi ascensiunea lui Hitler au dus la prăbuşirea Republicii de la Weimar şi instalarea celui De-al treilea Reich. Între 1923 şi 1929 economia germană începuse să recupereze pierderile (inflaţia, şomajul) de după Război, iar politicile liberale construiau un climat de aparentă stabilitate şi prosperitate care se reflecta şi în plan cultural. Marile revoluţii moderne se consumaseră în arte până în 1918, iar un personaj precum Fritz Lang (austriac, ca şi Hitler), care studiase Pictura la Paris (1910-1914) şi luptase pe front (unde a şi fost rănit destul de grav), s-a dovedit cineastul potrivit pentru a aduce pe ecranele germane o dramă de proporţii epice, care cerea resurse generoase, însuma influenţe simboliste, futuriste dar mai ales expresioniste din trecutul recent, pentru a radia apoi spre viitor o viziune extrem de seminală. Nu este cert dacă în 1927 spectatorii Metropolis-ului ştiau că se află în faţa primului lungmetraj science-fiction din istorie, dar e clar că, văzut acum, filmul devine un document impresionant din “antichitatea” mută a cinematografului. Azi nu putem vorbi despre SF-uri celebre precum Războiul Stelelor, Blade Runner, Dark City, sau Matrix fără să observăm cât de mult datorează viziunii lui Lang şi Thea von Harbou (autoarea scenariului adaptat după romanul propriu). Batman (r. Tim Burton, 1989) conţine o scenă care este aproape un omagiu adus finalului din Metropolis. Deşi mi-ar face plăcere, nu intru aici în detalii despre amploarea producţiei, despre miile de figuranţi, decorurile monumentale şi efectele optice care îl fac gelos chiar pe Spielberg. Voi vorbi, însă, despre naraţiune (pe scurt) şi despre câteva cadre intrate în imaginarul colectiv. Metropolis poate fi privit ca o alegorie a dezumanizării într-o societate superindustrializată, pe linia Wells (Maşina Timpului,1895)- Orwell (1984,1949)- Terry Gilliam (Brazil, 1985). Thea von Harbou ar fi plasat acţiunea romanului în 2026 (la 100 de ani după ecranizare), însă filmul nu conţine nici o referinţă de timp sau loc. Metropolis apare, deci, ca un oraş dintr-un viitor apropiat (de 1927), aglomerat şi compus pe verticală dintr-o sumedenie de clădiri, din sticlă şi oţel, inspirate de New York-ul interbelic, pe care Lang l-ar fi admirat în 1924 (vezi p1 - click pe imagine pentru mărire in altă fereastră).

Doar două categorii de indivizi populează Metropolis-ul: muncitori şi conducători (bogaţii de la “cârma” oraşului). Clasa de mijloc nu a fost imaginată intenţionat de autori. Muncitorii trăiesc în subterane, într-un oraş “ascuns” unde se află şi complicatele maşinării care “ţin în viaţă” oraşul sclipitor de la suprafaţă. Există doar două direcţii: jos sau sus. O femeie din subteran (Maria) se strecoară, urmată de nişte copii, în Grădinile Eterne, unde tinerii “clasei superioare” se distrează. Freder, fiul lui Joh Fredersen (“stăpânul oraşului”), o vede pe Maria şi se îndrăgosteşte pe loc de ea, fără să ştie că pasiunea îl va conduce spre cunoaşterea muncitorilor de sub pământ (pe care îi va numi “fraţi”), spre revolta împotriva sistemului condus de propriul tată şi spre confruntarea cu un savant nebun şi creaţia sa - apocaliptica Femeie-Robot (Machine Man, în paradoxala traducere americană- vezi p2).
Ideea de la începutul eseului lui Simmel poate fi descoperită în imaginile din Preludiul Metropolis-ului (filmul se foloseşte de elemente structurale specifice operei): muncitorii “înregimentaţi” la schimbul turei, unii intrând în liftul sub formă de cuşcă, alţii ieşind obosiţi spre puţinele ore de libertate rămase până la ziua următoare (vezi p1). Tonurile de alb şi negru ale filmului accentuează uniformizarea siluetelor, pregătită prin costumele triste de serie. Aşa cum remarca David Edelstein în articolul “Oraşul Radiant- Întoarcerea aşteptată a filmului Metropolis de Fritz Lang” (2002), “muncitorii care susţineau prin muncă oraşul erau striviţi atât fizic cât şi psihic, aproape transformaţi ei înşişi în maşini (3)”. Lang arată salariatul din mediul urban în cea mai sumbră etapă a alienării prin muncă, etapă de care atât Marx cât şi Simmel se temeau, cu mai multă sau mai puţină discreţie. Din acelaşi set de imagini fac parte sinistrul ceas cu 10 ore (durata turei), care îşi primeşte cel puţin un omagiu în seria Matrix (1999, 2002), precum şi montajul dinamic al maşinăriilor în planuri strânse, care culminează cu piesa centrală a uzinei, comparată cu un templu antic păgân unde se oficiau sacrificii în numele zeului Moloch (vezi p3).

În lucrarea “Tot ce este solid se topeşte în aer”, Marshall Berman analizează “Manifestul Partidului Comunist” (scris de Karl Marx în 1848) din perspectiva unui critic al modernităţii. La capitolul “Viziunea topirii (Melting Vision) şi dialectica sa” întâlnim următorul pasaj din Manifest, unde Berman citeşte o adevărată odă (paradoxală) închinată burgheziei: “Dominaţia burgheziei a generat într-un secol mai multă putere de producţie decât toate celelalte generaţii puse laolaltă. Supunerea forţelor naturii, aplicarea chimiei în agricultură şi industrie, navigaţia pe bază de aburi, căile ferate, telegraful electric (...) ce alt secol ar fi bănuit că atâta putere de producţie dormea în pântecele societăţii ? (4)”. Marx foloseşte, însă, Manifestul pentru a demonstra cum comunismul era succesorul natural al capitalismului, dar care, evident, era un sistem destinat acelor ţări unde capitalismul îşi consumase tot combustibilul vital. Mai bine spus, era etapa pe care însuşi capitalismul şi-o pregătea fără să vrea, prin industrializarea galopantă care accentua alienarea muncitorilor, ducând la inevitabila lor întoarcere împotriva sistemului. Un scenariu similar apare în Metropolis, încă de la primele cartoane de dialog, unde putem citi: “Am vrut să privesc în ochii oamenilor ai căror copii îmi sunt fraţi şi surori (...) Dar unde trăiesc acei oameni, tată?”, întreabă Freder după excursia în subteranele muncitorilor. “Unde le e locul” (Where they belong) vine, cinic, răspunsul tatălui capitalist.
David Edelstein comentează scena în care Freder, dornic să participe la întâlnirile revoluţionare ale muncitorilor, “o urmăreşte pe frumoasa Maria în catacombele Metropolis-ului. Într-o baie de lumină paradisiacă, printre crucifixuri înalte, ea relatează Legenda Turnului Babel, unde imnul către Ceruri se prăbuşeşte în ruinele blestemate din final (9), după care Maria îi convinge pe muncitori să se ridice în numele... proletariatului ? Nu tocmai. Al mediatorului- cineva menit să medieze între mâinile muncitorimii şi mintea (creierul) clasei conducătoare. Proologul filmului conţine epigrama: mediatoare între mâini şi minte trebuie să fie inima. Marx şi Engels ar fi apreciat anumite aspecte ale acestei viziuni, însă fără îndoială ar fi tuşit la vederea simbolurilor creştine”. Ironia criticului de film este ostentativă, însă Edelstein continuă cu clarificări: “Lang nu poate fi etichetat drept comunist, ci mai degrabă înspăimântat de pericolul fascismului şi al mulţimii dezlănţuite. (...) De fapt, gloata revoluţionarilor devine spre final marea ameninţare la adresa ordinii sociale. Ei pun în pericol viaţa propriilor copii şi a Mariei, care riscau să fie înecaţi în urma atacului asupra maşinilor ce alimentau oraşul cu energie (5)” (vezi p4, un cadru ilustrativ din ultima parte a filmului, care poate trimite şi la Titanic- S.U.A. 1997). Imaginile cataclismului provocat de muncitori stârnesc şi alte amintiri “cinematografice”: Potyomkin (1925) şi Oktyabr (1928, un an după Metropolis), unde Eisenstein s-a folosit de decoruri reale pentru a reconstitui atacul distrugător al bolşevicilor asupra Palatului de iarnă din Petrograd. “Neobosita presiune de a revoluţiona producţia este menită să răbufnească, alterând condiţiile de producţie şi relaţiile sociale (6)”- scrie Berman înainte de a cita din Manifest: “Permanenta înnoire a mijloacelor de producţie, neîntrerupta tulburare a tuturor relaţiilor sociale, veşnica nesiguranţă şi agitaţie disting epoca burgheziei de timpurile precedente. Relaţiile vechi şi stabile, cu suita lor de idei venerabile sunt înlocuite de altele noi, care la rândul lor devin depăşite înainte de a se osifica. Tot ce este solid se topeşte în aer, tot ce este sfânt e profanat, iar ca urmare oamenii sunt forţaţi să privească cu ochi reci adevăratele condiţii ale vieţii lor şi ale relaţiilor cu ceilalţi”. În textul de mai sus recunoaştem fără să vrem o descriere avant-la-lettre a post-modernismului, cu a sa obsesie pentru nou, pentru fragmentarea spaţiului şi vidarea timpului.
În 1927, la premiera americană a filmului Metropolis, New York Times scria: “(...) o înfăptuire remarcabilă, o minune a tehnicii cu picioare de lut, un film lipsit de suflet, asemeni femeii fabricate din scenariu (8)”. Într-un interviu din anii ’60, Lang, refugiat de 20 de ani în S.U.A., răspundea uşor plictisit la o întrebare despre Metropolis astfel: “De ce vă interesează atât de mult un film care nu mai există ?”. Într-adevăr, după 1933, când Lang a refuzat (în favoarea tinerei Leni Riefenstahl) oferta lui Goebbels de a deveni cineastul partidului nazist şi a fugit în Franţa, destinul filmului Metropolis a luat o turnură sumbră. Un sfert din negativul original a fost distrus, iar restul a zăcut în rafturi pentru câteva decenii de uitare. În 2002, în urma unei restaurări la Munchen, a fost prezentată o variantă cât mai apropiată de cea din 1927. Prezent la premieră, criticul american Roger Ebert nota: “Ca toate filmele mari, Metropolis a reuşit să creeze un timp, loc şi nişte personaje atât de impresionante încât devin parte a arsenalului vizual prin care ne imaginăm lumea”.

Privind varianta restaurată suntem marcaţi, încă o dată, de ideile politice specifice unei epoci în care cei mai influenţi artişti erau de stânga (în frunte cu Chaplin şi Picasso), dar şi de câteva secvenţe care au fost suprimate în variantele anterioare. Gândindu-mă la versiunea de la Cinematecă, nu-mi puteam aminti o secvenţă care, la vizionarea copiei restaurate, mi-a lăsat o senzaţie puternică: prima întâlnire dintre Freder şi femeia-robot (înzestrată cu chipul şi asemănarea Mariei - vezi p5). Avem de aface cu un tur de forţă expresionist, la graniţa cu suprarealismul. Virtuozitatea montajului ne aruncă în ochi cadre scurte (maxim 2 secunde) menite să compună gradat oroarea degenerată în halucinaţie a lui Freder, care simte esenţa negativă a femeii, deşi aceasta seamănă cu iubita sa, Maria. Freder înţelege impulsurile inimii, înainte de a-şi asculta creierul, iar asta îl ajută să facă diferenţa dintre uman şi artificial. De aceea Maria vede în el adevăratul Mediator (un fel de Neo din Matrix), adică Alesul, cel care poate aduce echilibrul necesar între clasa muncitoare, mizerabilă, dezumanizată, şi clasa conducătoare, cinică şi desprinsă de realitate, deci şi mai dezumanizată. Secvenţa în discuţie începe cu planuri apropiate- portretul femeii(-robot), apoi figura schimonosită a lui Rotwang- savantul nebun care o construise, urmată de imaginea simbolică a Morţii. Nici un artificiu formal nu este ocolit în acest asalt vizual: filmări combinate, supraimpresiuni, desen peste film. Freder este copleşit de groază, iar în finalul secvenţei îl vedem plonjând într-un hău indefinit, traversat pe orizontală de arcuri incandescente. Putem recunoaşte aici motive suprarealiste precum detaliul de ochi (care în 1929 va deveni emblema Câinelui Andaluz de Bunuel), gotice, baroce (Moartea, desprinsă dintr-un ansamblu statuar al catedralei îl ameninţă pe Freder cu coasa), precum şi elemente de expresionism abstract à la Hans Richter şi Oskar Fischinger (pionieri ai filmului abstract).
“În anii ’20 se ştergeau barierele dintre film şi celelalte arte. Expresionismul abstract, dada şi modernismul pătrundeau în procesul de realizare a filmelor, iar regizori precum Fritz Lang şi F. W. Murnau absorbeau multe din ideile artiştilor şi scriitorilor vremii (10)”. Iată ce spunea Fritz Lang în 1926, în timpul montajului final pentru Metropolis: “Poate că nu au mai existat timpuri în care căutarea noilor forme de expresie să fie atât de hotărâtă ca acum. Revoluţiile din pictură, arhitectură, muzică, vorbesc despre acuta nevoie a artiştilor de a da viaţă sentimentelor prin mijloace originale. Filmul are un avantaj în faţa altor arte: eliberarea de timp şi spaţiu. Expresivitatea naturală a mijloacelor sale formale îl face mai bogat. Cred că această nouă artă este abia la început, iar odată cu eliberarea de toate împrumuturile, va putea explora posibilităţile nelimitate ale cinematografului pur (11)”.
Crezul lui Lang este împlinit în zilele noastre, când posibilităţile cinematografului digital au depăşit orice aşteptări. Trăim într-o lume cu computere, celulare şi copii “emo”, pe care unii au numit-o “post-istorie”. O (post-)epocă în care oraşele nu sunt chiar atât de alambicate ca în Metropolis, dar sunt mai aglomerate! Traficul din Metropolis, cu Benz-urile albe de epocă, aerisit şi supraetajat, este un vis frumos pe lângă coşmarul unei zile de lucru în Bucureştiul anului 2008. Oamenii “muncii” nu trăiesc sub pământ, ci în cutii de chibrituri, la periferie. Nu există două clase (supuşi şi conducători), ci una singură, pentru care atât limitele imaginaţiei, cât şi cele materiale, au fost eliminate după prăbuşirea blocului comunist. De la cei mai săraci până la cei foarte bogaţi, toţi cetăţenii au dreptul de a visa la o viaţă dulce, îmbelşugată şi confortabilă, iar acest drept îi uneşte. Diferenţele apar doar atunci când unii trăiesc visul (devenit un banal dat cotidian), iar alţii speră că îl vor trăi după 20 de ani de rate plătite la bănci. Aceste diferenţe nu (mai) pot provoca, însă, revoluţii, de vreme ce toţi indivizii Metropolis-ului actual par a fi fericiţi, pentru că au la ce să viseze. Iată detaliul care i-a scăpat lui Marx în 1848: imaginaţia. Capitalismul a învins datorită ei !
Poate că Metropolis este un film atât de important astăzi tocmai pentru că ne face să visăm, dar şi să medităm la felul în care a evoluat lumea în care trăim. Faptul că întrebările lansate de Lang cer încă răspunsuri a întărit rezistenţa filmului în faţa trecerii timpului.




NOTE
1 apud Art In Theory 1815-1900, Hermann Bahr- The Modern, pag. 908-909
2 traducere liberă după The Metropolis and mental life, Georg Simmel, Blackwell Publishing- ediţie electronică online, pag. 11
3 ”Radiant City- The timely return of Fritz Lang's Metropolis“, David Edelstein, Slate.com 2002
4 apud All That Is Solid Melts Into The Air, Marshall Berman, (traducere liberă) Verso 1997, pag. 93
5 ”Radiant City- The timely return of Fritz Lang's Metropolis“, David Edelstein, Slate.com 2002
6 All That Is Solid Melts Into The Air, Marshall Berman, (traducere liberă) Verso 1997, pag. 94-95
8 “A Compendium of Resources on Fritz Lang's Metropolis”, compiled by Michael Organ, Australia, http://www.michaelorgan.org.au/metroa.htm 2007
10 “A Compendium of Resources on Fritz Lang's Metropolis”, compiled by Michael Organ, Australia, http://www.michaelorgan.org.au/metroa.htm 2007 ,
11 apud “A Compendium of Resources on Fritz Lang's Metropolis”, (interviu F. Lang, Die Literarische Welt, 2, 1 October 1926)


BIBLIOGRAFIE
Art In Theory 1815-1900, Charles Harrison, Paul Wood, Jason Gaiger, Blackwell Publishing 2005;
The Metropolis and mental life, Georg Simmel, Blackwell Publishing- ediţie electronică online;
Art In Theory 1900-2000, Charles Harrison, Paul Wood, Blackwell Publishing 2006;
All That Is Solid Melts Into The Air, Marshall Berman, Verso 1997;
”Radiant City- The timely return of Fritz Lang's Metropolis“, David Edelstein, Slate.com 2002;
Modernity and Self-Identity, Anthony Giddens, Polity Press 1996;
“A Compendium of Resources on Fritz Lang's Metropolis”, compiled by Michael Organ, Australia, http://www.michaelorgan.org.au/metroa.htm 2007
Fritz Lang and Metropolis: The First Science Fiction Film, Erika Hawkins, http://www.geocities.com/Area51/5555/erika.htm#resume

Ziua Bucurestilor

Pe 20 septembrie 2008, Bucurestiul era imbracat in straie sarbatoresti. Primarul capitalei, doctor Oprescu, a girat organizarea unor evenimente laudabile in zona vechiului oras (Lipscani - promenada, Curtea Veche - balci, Unirea - circ, Casa Poporului - Bryan Adams), gratis!!! Am vazut un Bucuresti cum nu s-a mai vazut, demn de numele pe care il poarta - "orasul BUCURIEI".

Frumoasa Dunăre albastră… românească

Va invit la o plimbare pe Dunarea romaneasca. In august, la Festivalul International de Film Independent "Anonimul", am filmat niste cadre memorabile la gura de varsare a bratului Sfantu-Gheorghe in Marea Neagra. Mai recent, in septembrie, am efectuat o excursie prin fosta Yogoslavie, iar la intoarcerea prin Serbia am mai "furat" niste imagini cu Dunarea la intrarea in Romania. Din aceste materiale am realizat o "miniserie" (in doua parti) despre drumul acestui fluviu romantic pe teritoriul tarii noastre, acompaniat de fermecatorul vals al lui Johann Strauss Jr. - "Frumoasa Dunare albastra".

Partea I: INTRAREA


Partea a II-a: VARSAREA

Vara 2008

Imagini din Delta si din Macedonia, unde am intreprins niste frumoase calatorii. Zonele fotografiate (august-septembrie 2008) sunt Sfantu-Gheorghe, Skopje, Mavrovo, Ohrid respectiv Cazanele Dunarii.

Strada mea in 3 anotimpuri

Va supun atentiei un nou filmuletz pe care l-am realizat recent, utilizand materiale filmate in 3 anotimpuri diferite, pe strada mea. Cred ca expune cu suficienta elocventa starea in care se afla asfaltul pe care trec zilnic. Aceasta stare persista deja de 8 luni (!). Vecinii suporta cu acelasi stoicism (ca si mine) haosul urban intretinut de Apa Nova, Primarie si alti sculeri-matritzeri, prin picamere si camioane cu nisip. Sper ca "armonia" si ciripitul de pasarele se vor intoarce cat mai curand pe strada mea.

THE DARK KNIGHT

Nu stiu daca Jack Nicholson a vazut The Dark Knight, unde personajul negativ Joker este re-incarnat de Heath Ledger. Nu stiu nici daca raposatul Heath a apucat sau nu sa vada versiunea finala a filmului regizat de Christopher Nolan.
Imi placea mai mult de acest cineast "la volanul" unei productii sincere precum Insomnia, un policier impecabil in care virtuozitatile scenaristului-regizor isi gaseau un loc mai potrivit. Al doilea Batman din seria incaputa pe mainile lui Nolan persista in slaba administrare a mijloacelor de expresie. La nici 20 de ani de la block-busterul lui Tim Burton (BATMAN, 1989), cavalerul intunecat inca mai starneste pasiuni printre sefii de la Hollywood, ca si printre fanii inraiti. Reprofilati pe cinema, de la automobile sau confectii probabil, directorii de la Warner considera ca reciclarea unor personaje sub o noua bagheta (magica, pe cat se poate), plus distributie sonora egal succes obligatoriu, deci banet proaspat in conturi. Parca pe vremea lui Tim Burton banii nu exercitau asa o mare presiune asupra creativitatii!
Nolan a coborat eroul din benzile desenate in strazile New York-ului contemporan (despuiat de scenografia neogotica cu care ne fascinase Burton). Atmosfera comics a fost imbacsita de un pseudo-realism urban, in care totul trebuie explicat si "de-mitizat". Batman are nevoie de o drama veridica, iar Gotham are nevoie de pericole aduse la zi. The Villans trebuie sa fie credibili, iar The Entertainment trebuie sa astepte la coada, in spatele dramaturgiei savante a lui Nolan. Intre atatea imperative (si fire narative), spectatorul ramane interzis si depasit de evenimente. Come on! Batman (el insusi un fel de freak traumatizat, vorba lu' Joker) este o metafora a lumii post-industriale, a dementei marilor orase occidentale. Un magnat/playboy/filantrop local se hotaraste sa curete metropola de infractori. Pentru asta, noaptea se deghizeaza in faimosul costum de liliac si patruleaza (zburand sau cu batmobilul) in cautarea railor. Nimic mai neverosimil! Ni-l putem imagina de Irinel Columbeanu in aceasta ipostaza eroic-schizoida? Dar pe Bill Gates? Bine, la el eticheta de playboy ar fi putin deplasata... Deci, de ce am vrea mai mult realism de la un film cu Batman? De ce am vrea actiune à la Filiera Franceza?
Anyway, m-am ambalat putin pentru ca astept de fiecare data mai mult de la un sequel sau remake. In cazul de fata, am de aface cu o combinatie. Fanii de pe Imdb s-au grabit sa ridice in slavi acest nou Batman. Intr-adevar, exista cateva scene tari de actiune. Mi-a facut placere sa revad cativa actori aruncati de ceva timp pe tusa. M-a impresionat muzica, deznodamantul pozitiv si umanist, iar pe alocuri prestatia lui Heath Ledger (Dumnezeu sa-l ierte!), un rival pe masura batranului Jack. Poate ca el este singura pata de culoare (sau creativitate) din acest amalgam greu de asimilat.



"Pour la bonne bouche", excelentul trailer The Dark Knight. Asteptam sa regasesc aceeasi armonie, acelasi echilibru si ritm in varianta de doua ore jumate.
Wishful thinking...

SENZAŢIONAL: vechea sală de Limbaj plastic

Pentru nostalgicii U.N.A.T.C.-işti si nu numai pentru ei, imagini inedite cu vechea sala (din aprilie 2002) a cursului LIMBAJ PLASTIC, ţinut de prof. Mihai Bandac. Între timp, sala respectivă a fost renovată. Aproape nimic din ce atârna pe pereţi nu a mai fost recuperat. Fragmentul video este extras din arhiva personală a (cândva) eminentului student Alexandru Stănescu.

Mais où sont les neiges d’antan?

LIDO di Bucarest

Piscina Lido - iulie 2008

Va mai amintiti de piscina Hotelului LIDO din Bucuresti? Multi cetateni din secolul trecut (adica pana prin 1990-'91?), s-au perindat pe sub privirile naiadelor care inca mai strajuiesc intrarea in bazin. De mai multi ani, acest loc legendar a cazut in paragina, iar proprietarii hotelului nu se grabesc sa-l reconditioneze din varii motive. Terasa si piscina, greu de zarit de pe strazile invecinate, aluneca lin in ceata uitarii.

Piscina Lido in Perioada Interbelica

DALI MUSEUM - Figueres

Iata un filmuletz pentru cei care au trecut prin Barcelona fara sa se abata si la Figueres- oraselul natal al lui Dali, prapadit, dar scos din foame de pictorul suprarealist, care a construit aici Muzeul-Teatru menit sa-i conserve "cele mai extravagante opere". Dali a tinut ca acest muzeu sa fie in apropierea bisericii in care a fost botezat- detaliu nu lipsit de importanta pentru interpretarea universului imaginar al acestui artist.

Votati Atheneul... meu!

Va invit sa votati aici

http://www.deceiubimbucurestiul.ro/Atheneul-meu/7.html

eseul meu despre Atheneu.

Cine stie, poate are sanse sa fie publicat ...

Catalunya Benvingut!

Am fost in vacanta prin Spania - Catalunya e o natie de puturosi talentati. Nu degeaba trag romanii acolo, in frunte cu reprezentantii lor in UE: lautari si hotzi. Am trecut prin Barcelona, Girona, Calella si Figueres (unde am vizitat Muzeul Dali).

Festivalul CIRCULUI la Bucuresti

Sunt mare fan al spectacolelor de Circ, iar acum cateva luni am fost la Globus dupa circa 10 ani de pauza. Am fost incantat de reconditionarea salii si de calitatea deosebita a "numerelor" de acrobatie, magie si dresura cu 3 feluri de tigri (bonus vreo 2 lei furibunzi)!

Luna asta, Globus organizeaza un Festival International. Se anunta un eveniment grozav. Cititi aici:

"Pentru prima oara in lume se organizeaza Festivalul International de Arta a Circului, Editia I la Bucuresti, unde competitia nu va fi intre numere de circ (ca la toate festivalurile din lume), ci intre spectacolele fiecarei tari.

5 spectacole, in 5 locatii diferite (Parcul Tineretului, Parcul Izvor, Parcul Titan, Parcul Drumul Taberei si Parcul Circului), se vor intrece timp de 2 saptamani la Bucuresti, in perioada 17 – 29 iunie.

Italia, Rusia, Germania, Ungaria si Romania vor fi prezente cu chapitou-rile (circuri mobile) si trailerele aferente, avand printre cele mai performante circuri din tarile lor.

Toate circurile care intra in concurs, sunt castigatoare ale festivalurilor de circ de la Monte Carlo, multe dintre ele avand in palmares celebrul Clown de Aur..."

Le uram si noi succes.

INDIANA JONES si filmele de altădată

Indiana Jones inseamnă ceva fantastic din copilaria mea. Este personajul care m-a facut sa iubesc filmele. Nu aveai cum sa fii nascut in anii '80 si sa vezi acest film fara sa ramai vrajit iremediabil. Cand spun acest film, vorbesc despre Indiana Jones and The Temple of Doom (1984), al doilea din vechea trilogie. Al doilea si cel mai bun. Pur si simplu, cel mai bun film de aventuri. EVER! Punct ! Voi detalia experienta mea cu acest film intr-un roman serios de 1000 de pagini, probabil altă dată.
Indiana Jones al anilor '80 era filmul de pe video, vazut sambata seara ca o suprema evadare din cotidian si din comunism. Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull (2008) este un film de actiune banal pentru un public innebunit de dorul legendarei trilogii. Lucas si Spielberg "au mai vrut odata". Si noi ! Dar in realitate Indiana Jones nu mai era acelasi, chiar daca in inima noastra a ramas neschimbat, ba chiar a devenit mai valoros. Intre timp au murit Eliade, Gica Petrescu (si multi altii, Dumnezeu sa-i ierte!), a cazut Comunismul, a aparut Windows, Web 2.0 si Vodafone, cinema digital si copii EMO ! Lumea s-a schimbat, a renuntat la si mai multa candoare. Multzi dintre cei care in 1984 ar fi ajuns in Rai daca il vedeau pe Harrison Ford pe strada, azi sunt niste salariatzi obositzi si plafonatzi. Indiana 4 are sovietici, bomba atomica, furnici carnivore, John Hurt delirand, urmariri, indieni, cranii de cristal, extraterestrii (!) si, bonus, cateva fotograme in care apare arca din 1980 (nu spun unde)! Un singur lucru lipseste - magia! Pentru ca, dupa atatea Oscaruri si ambitii, Spielberg a imbatranit chiar daca Lucas si noi, ceilalti, am ramas copii !

Apple: THINK DIFFERENT.

Fragment dintr-un eseu despre imaginea publicitara, autor- Alexandru Stanescu:

Maria Callas - Apple Think Different, 1997 (fotografie de Cecil Beaton din anii '50)

M-am oprit la afişul cu Maria Callas pentru că îl văzusem acum câţiva ani în străinătate, sub formă de banner vertical plasat pe o faţadă. Simplitatea compoziţiei, eleganţa figurii feminine, rezonanţa şi economia generală a elementelor de expresie publicitară făceau ca mesajul să aibă un impact deosebit. Imaginea te atingea, parcă, la nivel emoţional înainte de a o face la nivel vizual. Bineînţeles că mesajul rămânea obscur dacă nu cunoşteai chipul care te privea direct în ochi. Maria Callas a fost elogiată drept “cea mai captivantă soprană a generaţiei sale”. A debutat pe scena atheniană în 1941, iar la New York (oraşul natal) în 1954 (cu Norma de Bellini). După o pauză de 100 de ani, Callas a fost prima soprană capabilă să exceleze în complicatul stil bel canto, revigorând în secolul XX operele lui Bellini, Rossini şi Donizetti. Printre triumfurile ei vocale se numără rolurile din Lucia di Lammermoor (Donizetti), Macbeth, La Traviata (Verdi) şi Tosca de Puccini. S-a stins din viaţă în 1977 la Paris.

Fotografia realizată de Beaton avea o uşoară asimetrie, datorată poziţiei umerilor (Callas părea că se sprijină pe braţul stâng), pe care graficienii de la TBWA au rezolvat-o prin rotirea bustului sopranei spre stânga. De asemenea, încadratura originală (plan mediu) a fost decupată spre prim-plan. Afişul ne apropie mai mult de ochii divei, care îşi pot exercita, plenar, farmecul hipnotic. Fotograful britanic a manipulat cu măiestrie tonurile în această compoziţie alb-negru, care ne poate duce cu gândul la feminitatea terestră a grecoaicelor. Între albul şi negrul absolut nu sunt foarte multe trepte de griuri, aşa cum se întâmplă în alte afişe din seria Think Different. Umbrele accentuează trăsăturile unice ale sopranei, iar întunericul din partea inferioară (veşminte negre) conferă greutate, deci stabilitate bustului aproape statuar. Imaginea nu are profunzime, albul desemnează eterul, îmbrăcând într-un fundal neutru apariţia spectaculară a portretului care rămâne, astfel, fără alt concurent în perimetrul vizibil, în afară de sigla şi sloganul Apple. Postura Mariei Callas este de star hollywood-ian clasic al anilor '50, învăluită simultan în aerul unei amfore: părul strâns la spate împodobeşte ca o diademă fruntea, sprâncenele conturează ferme ochii contemplativi şi detaşaţi, parcă, de efemerul cotidian, nasul proeminent de grecoaică este subliniat de buzele dominatoare. Mâinile vin să susţină fără efort ansamblul descris mai devreme, însă putem observa poziţia diferită a palmei drepte, aşezată aproape decorativ alături de obrazul atins doar cu câteva degete, faţă de palma stângă, cuplată cu fermitate de obrazul pe care îl sprijină. Mâna în care se descarcă greutatea imperceptibilă a capului este împodobită de un inel, unica bijuterie prezentă în imagine. Acest detaliu adunat cu linia umărului stâng (vizibil urcată mai sus faţă de partea opusă) poate crea un dezechilibru în noua compoziţie rezultată în urma rotaţiei (de care am pomenit mai sus). Cu flerul caracteristic unor artişti contractaţi de Apple, graficienii TBWA au plasat sigla miniaturală plus sloganul Think Different în stânga sus, contrabalansând astfel acumularea de energie din capătul inferior al diagonalei care uneşte colţul din stânga sus cu cel din dreapta jos. Această diagonală poate fi considerată principala linie de forţă a imaginii. Sigla Apple era în 1997 mărul muşcat şi traversat în benzi orizontale de culorile curcubeului (azi e tot mărul, dar culorile au dispărut). Această siglă este singura pată de culoare din compoziţie, se substituie numelui companiei şi generează, alături de sloganul concis, un efect de ştampilă aplicată portretului. Maria Callas a fost una din personalităţile care au avut curajul să gândească altfel, să creeze liber, să fie diferite, deci unice. Punct.

REALPOLITIK - colaje de tranzitie

Pentru cine nu s-a plimbat azi pe Str. Mihai Eminescu (adica 99, 98 % din populatia capitalei) voi prezenta o expozitie inedita la galeria H'art, folosind cuvintele curatorilor:
"Exista un mit fascinant al omului aflat la marginea societatii care duce o existenta psihopompa dincolo de conventii sau conforturi burgheze. Fiecare societate are nevoie de acesti oameni care traiesc atat inauntrul unei societati, cit si inafara ei (...)
Ion Birladeanu a avut o existenta de acest tip. Este nascut in 1946 si de mai bine de treizeci de ani a evitat sa devina un „cetatean onorabil”. Pe vremea comunismului a schimbat toate muncile posibile. La douazeci de ani pleaca din satul sau natal (Zapodeni, judetul Vaslui) si incepe sa munceasca la stuf in Tulcea sau docher in Constanta. In Bucuresti este pe rind gropar, taietor la gater, paznic sau muncitor necalificat la Casa Poporului (...)
Expozitia Realpolitik prezinta o serie de colaje politice pe care Ion Birladeanu le-a facut dupa 1989. Colajele realizate intre 1990 si 1996 constituie o critica cinica la adresa tuturor „virfurilor”
politicii romanesti care au populat spatiul public romanesc. Ceausescu are un loc aparte, politica post-decembrista fiind si ea prezenta prin Iliescu, Constantinescu, Funar, Petre Roman sau Adrian Paunescu. "

O singura mentiune: acest Ion Creanga al colajului de tranzitie (vezi poza) are in piept o decoratie ce pare a fi de Erou al muncii socialiste, si nu ai putea ghici ca in spatele figurii batute de toate vanturile si arsitzele vietzii se ascunde un sensibil observator, care a decupat cu forfecutza de unghii si a suprapus in multe straturi ipostaze ale Romaniei recente.

HERASTRAU : cateva intrebari posibile

Ce cauta scoase pe alei bloculetzele de piatra ce alcatuiau bordurile seculare ale parcului Herastrau ? Nu au mai ramas de scos borduri langa trotuarele capitalei ? Ce fac autoritatzile cu ele ? Cumva le trimit in Italia pe bani grei pentru a renova vilele florentine cu granitul si bazaltul romanesc (menit sa dureze pe veci), sau pur si simplu se arunca miliarde din banii publici pentru borduri de beton care tre' inlocuite din 2 in 2 ani (1km = 100.000 RON ) ???

Trailer BUCURESTIUL TRAIESTE !

BUCURESTIUL TRAIESTE !, un nou scurtmetraj documentar realizat de proprietarul acestui blog, si-a lansat trailerul pe YouTube.

Paste Fericit !

In preajma Pastelui am revazut pe ProTV (de data asta) fragmente din Iisus din Nazareth, Jesus of Nazareth,"capodopera lui Zeffirelli" (cum este prezentat deseori acest film minunat). Nu-mi pot imagina Saptamana Mare (de dupa 1989) fara episoade din aceasta miniserie, realizata in 1977, difuzate zilnic (unul dimineata, in reluare, iar altul dupa-amiaza). La acest proiect monumental au participat vedete ale Hollywood-ului (de la Christopher Plummer respectiv Anne Bancroft la Anthony Quinn si Rod Steiger, cam toata lumea e aici), plus stele ale filmului european (vezi Claudia Cardinale, Laurence Olivier, Peter Ustinov). Alegerea lui Robert Powell pentru rolul titular a fost o miscare geniala din partea veteranului Zeffirelli. Nu cred ca exista spectator pe aceasta lume care sa nu se cutremure in fata ultimului episod, al Patimilor si Invierii. Va invit sa-l revedeti, a mia oara daca e cazul !
Lumina, Pace, Paste Fericit !

COLD WAVES la FJSC

Ieri, 16 aprilie, am participat cu placere la prezentarea filmului "Cold Waves: Razboi pe calea undelor" la Facultatea de Jurnalism si stiintele Comunicarii, in cadrul unui program admirabil de discutzii intitulat "Serile FJSC". Dupa film, au aparut si Alexandru Solomon (regizorul), Emil Hurezeanu (unul din actorii principali) si Ileana Lucaciu (jurnalista la Timpul Liber, parca...). Atat filmul, cat si Q&A-ul de dupa, au scos la iveala detalii despre activitatea romanilor fugitzi in strainatate intre anii '50 - '80. Am aflat ca Emil Hurezeanu a fost trimis de catre Ana Blandiana la Viena (pentru studii, cu o bursa Herder), iar de acolo a ajuns sa lucreze la Radio "Free Europe" din Germania Federala. Hurezeanu parea deschis si dornic sa dezvaluie cat mai multe informatii catre studentii curiosi din sala. Ne-a vorbit despre renuntarea la cetatenia romana, incercarile odioase ale securistilor de a-l santaja pentru a se intoarce in tara etc. Solomon a tradat si el cateva din metodele de convingere la care a apelat pentru obtinerea interviului telefonic cu Carlos The Jackall HIMSELF! "Cold Waves" este un document important, chiar daca nu reuseste echidistanta pe care as fi preferat-o eu, la 18 ani de la sfarsitul Luptei pentru Libertate ! Intrebarea pe care as fi vrut sa i-o adresez lui Hurezeanu, dar nu am pus-o (din timiditate) este: "Angajatii Europei Libere simt ca au reusit sa schimbe ceva real prin activitatea lor, sau au trait caderea din 1989 asemeni ascultatorilor din spatele Cortinei de Fier, ca niste spectatori neputinciosi in fata unei intelegeri dintre S.U.A. si U.R.S.S., expirata dupa 40 de ani"?

-in imaginea de mai sus: Emil Hurezeanu, Ileana Lucaciu si Alexandru Solomon la FJSC

BABY BETTE

Bette Davis si Joan Crawford in What Ever Happened to Baby Jane? (1962) - o intalnire de exceptie la TVR Cultural, acum cateva zile. De mult caut ocazia de a vedea acest film pe indelete. Ca de obicei, va voi scuti de banalitatzi gen "face parte din seria filmelor despre Hollywood ca si Sunset Blvd. (1950)", sau Bette si Joan erau rivale inca din 1930, atat in realitate cat si in scenariul acestui film. Robert Aldrich a profitat de situatia celor doua starlete expirate, aranjand ciocniri multiple si, de la un moment enervante, intre ele. Eu "am tinut" de la inceput cu personajul interpretat de Joan Crawford, dar la final mi-am dat seama ca Bette Davis ma facea s-o urasc tocmai pentru ca era o acritza dementziala ! Dincolo de actiunea (previzibila) pe care fiecare cinefil doreste sa o descopere singur (eu ma bucur ca nu stiam prea multe detalii inainte de a vedea acest film), voi semnala doar cateva elemente speciale: scara interioara (vezi Psycho din 1960), vocile actritzelor de moda veche, comunicand mai mult prin timbru decat prin cuvinte, costumele (premiate cu Oscar) si finalul, cand semnificatiile sunt aruncate deodata intr-o oala mai mare - oceanul, regretele, delirul, timpul, copilaria...
Apropos, "stiti cati ani are Bette Davis" ?

MAD MONEY

Iata un film care mi-a depasit asteptarile. Poate si buna mea dispozitie sa fie de vina, insa planul jafului unei banci federale americane executat impecabil de 3 femei disperate, mi-a castigat simpatia. Hollywood-ul incepe sa inteleaga ca filmele in care hotzii sunt pedepsiti la final nu mai atrag publicul. Ca si "Jaful de pe Baker Street", acest "Bani gratis" cu Diane Keaton (fermecatoare ca de obicei),Katie Holmes, Queen Latifah si un Ted Danson (recognoscibil in ciuda frezei), da o gramada de idei celor care vor sa "faca repede bani" multi (fara sa se dea inapoi de la desfundarea de toalete)... Cum poti sa furi tone de bani uzatzi and get away with it ? Lenesi din toate tarile capitaliste, uitati-va la acest film! Si la Fun with Dick and Jane, Jim Carrey vehicle pe aceeasi tema, pentru cultura voastra generala de cleptomani !

Luis Buñuel - CHARME DISCRET DE LA REVERIE

Si ciudat dar si haios, filmul lui Buñuel din 1972 - "Farmecul discret al burgheziei" te vrajeste. Ceva inexplicabil te obliga sa urmaresti intamplarile care se succed, chiar daca la un moment dat simti ca aberatziile incastrate discret in naratiune ti-ar sta in cale. Cinematograful isi dovedeste inca odata, cu batranul subversiv din Andaluzia, cuceritoarea capacitate de a simula visele. Paul Frankeur care viseaza ca un prieten de-al lui ...viseaza, cum ca gashka lor de banditzi stilati este invitata la o cina, care se desfasoara pe o scena de teatru, Fernando Rey cautand o bucata de sunca in timp ce niste mafioti il cauta cu mitralierele pe sub masa, militarul amintindu-si visele in cele mai absurde momente posibile si noaptea Brigadierului sangeros, sunt mostre savuroase de suprarealism care l-au fermecat chiar si pe Fellini.

LICENCE TO KILL

Am vazut in premiera (DivX) pe tara filmul "Licentiat in matraseala", ultimul James Bond din seria "Razboiul Rece". Nu m-am putut abtine de la niste reactii entuziaste in fata acestui maraton "uberaction" in dulcele stil clasic al anilor '80. De asemenea, nu mi-am putut opri amintirile legate de anul 1989 (anul premierei vest-europene), care navaleau in casacade, privind zborul bancnotelor (USD) din avion, al camioanelor cu droguri de pe... stanci, iar al lui Bond dintr-o diva in alta ! Benicio del Toro are o aparitie sangeroasa (moare intr-o masina de tocat). Scandalos, spectaculos dar niciodata extrem sau vulgar, filmul cu Timothy Dalton in rolul principal marcheaza finalul unei epoci a cinematografului anglo-saxon. Intoarcerea din 1995, in pielea lui Pierce Brosnan, a alterat definitiv farmecul eroului imperialist, transformandu-l intr-un banal agent secret care trece doar prin mai multe cascade si explozii decat intr-un film "obisnuit". Still works, but it's never gonna be the real Bond.

Bucureştiul de azi şi BUCURESTIUL UITAT

In pregatirea unui film despre Bucuresti, va prezint acest eseu acompaniat de niste imagini inedite (copyright Alexandru Stanescu, all rights reserved !)

Sunt locuitor al acestui oraş de când mă ştiu şi lucrez la un film documentar independent despre zonele mai puţin explorate ale Bucureştiului, majoritatea căzute în paragină. Sunt dependent de poezia şi farmecul acestui oraş care te ia permanent prin surprindere. Un taximetrist mi-a spus că există circa 3600 de străzi în Bucureştiul actual, şi m-am gândit că mi-ar trebui vreo zece ani dacă ar fi să vizitez câte o stradă pe zi, pentru a cunoaşte în detaliu urbea în care trăiesc.
Bucureştiul seamănă adesea cu un trup ciuruit şi mutilat, care are, însă, misterioase resurse pentru a se reface. Mai vechi decât Statele Unite ale Americii, oraşul nostru are acel aer juvenil pe care îl putem regăsi în multe din metropolele europene veşnic în schimbare. Evocând şi eu comparaţia cu Parisul aş risca să fiu considerat desuet, însă cred că există în continuare mult adevăr în această comparaţie. “Tinereţea” Bucureştiului este alimentată şi de lupta permanentă dintre trecut şi viitor. Românilor le place să pară că au o viaţă mai prosperă şi mai plină de glamour decât au în realitate, şi de aceea sunt în mod constant preocupaţi de faţade, caroserii halucinante, artefacte realizate după ultima modă “de la Paris”. Recondiţionate, distruse si înlocuite cu altele noi, faţadele oraşului nostru sunt o adunătură pestriţă de stiluri, o anarhie de linii şi forme, după cum observa Horia Creangă în “Anarhia stilurilor şi arta viitorului”. În ciuda neajunsurilor formale, o plimbare prin peisajul bucureştean ne poate dezvălui şi oaze de liniste şi puţină verdeaţă, precum şi străzi, locuri, locuinţe aproape uitate. Mă voi opri asupra lor curând.
Am aflat cu mirare multe lucruri despre Bucureşti: nu a avut niciodată ziduri de apărare din cauza turcilor, a crescut pe orizontală, cu construcţii de maxim 3 etaje, avea doar 122 000 locuitori în 1859 (azi are peste 2 milioane). Oraşul a fost vandalizat de otomani de mai multe ori, a fost ocupat de austrieci şi ruşi, pe rând. Realizarea unor artere principale ale oraşului a întârziat până în secolulul XIX, deşi Constantin Brâncoveanu începuse acest demers prin Podul Mogoşoaiei din 1693. Abia în 1834 s-a introdus nomenclatura oficială a străzilor Bucureştiului. S-au efectuat în premieră lucrări de modernizare a străzilor, a apărut sistemul de canalizare. După 1848 (anul revoluţiei de inspiraţie franceză), Bucureştiul intră în Epoca Modernă. Până la finalul secolului, transformări majore se vor produce: 3 noi ocupaţii străine, Unirea celor două Principate (în urma căreia Bucureştiul devine capitala României), construirea Parlamentului, a Teatrului Naţional plus Academia, Universitatea, bulevarde, grădini publice şi alte lucrări demne de un oraş mare şi civilizat (abia ieşit din Evul Mediu, în cazul oraşului nostru). Medicul militar american James Oscar Noyes scrie într-o carte despre Bucureşti după o vizită din 1854: Niciodată n-am văzut luxul şi lipsa, frumuseţea şi urâtul, mândria şi sărăcia puse într-un aşa de izbitor contrast. Aici se arată un gen schimonosit de civilizaţie, cum se întâmplă întotdeauna într-o societate în care libertatea şi robia stau alături una de alta.
Medicul militar german Wilhelm Derblich după ce critică şi ironizează unele aspecte ale oraşului menţionează despre Grădina Cişmigiu: „este locul vesel de adunare al tuturor plimbărilor […] şi singurul loc unde se uită că te găseşti în Muntenia, ci te crezi transportat aievea într-un elegant loc de distracţie al unui stat civilizat”.
Totuşi, la începutul secolului XX, Bucureştiul devine centrul unui regat proaspăt şi extrem de dinamic. Se poate spune că în circa 50 de ani, oraşul recuperase cele câteva secole care îl despărţeau de metropolele Europei centrale şi trăgea cu ochiul chiar la Oraşul Luminilor - Paris. Domnia lui Carol I favorizase apropierea de Occident, de unde se împrumută (bineînţeles, doar în cazul categoriilor sociale privilegiate din mediul urban) stiluri de viaţă şi stiluri arhitectonice precum neoclasicismul, romantismul, eclectismul (vizibil într-o formulă fascinantă în cazul Atheneului, bijuteria epocii). Din mişcarea romantică s-a desprins şi stilul neoromânesc (spre Primul Război Mondial), o prelucrare cultă a motivelor tradiţionale, menită să omagieze identitatea naţională “redeşteptată” (Casa Lahovari, Şcoala Centrală de Ion Mincu, Universitatea de Arhitectură din Bucureşti).
Perioada interbelică rămâne şi astăzi cea mai fericită din istoria plaiurilor noastre. Bucureştiul era capitala unei ţări mari, cu o importantă creştere economică. Apare o elită intelectuală, în priză directă cu noutăţile artei, culturii Europene. Se dezbat idei legate de nevoile oraşului modern, unde apar şcoli, clădiri de birouri, hale alimentare, sanatorii. Locuinţele particulare caută formule cât mai adecvate pentru noua lume a vitezei şi mecanizării, în care intrase şi România în sfârşit. Ideile lui Frank Lloyd Wright, Walter Gropius, Marcel Breuer radiau prin tot spaţiul nord-atlantic. În virtutea conceptelor moderne, se urmăreşte o oarecare simplificare a imaginii urbane (bd. Magheru şi cartierul Vatra Luminoasă), unificarea stilistică şi treptat, utilizarea unui vocabular formal exclusiv modern, însoţit de teme compoziţionale proprii (imobilul ARO, bd. Magheru/1929-1931, vila Cantacuzino, imobilele Davidoglu, Burileanu-Malaxa etc). Horia Creangă este cel mai important reprezentant al arhitecturii acestei perioade.
Al Doilea Război Mondial a însemnat sfârşitului visului frumos. Ţara noastră, printre ultimele locomotivei ale unei Europe ruinate, intra într-una dintre cele mai triste epoci din istoria sa. Bucureştiul începe să fie “împodobit” cu clădiri staliniste (Casa Scânteii) şi locuinţe menite să adăpostească muncitorimea invadatoare din toate colţurile ţării. Comunismul, sistemul care dădea puterea foştilor “oropsiţi ai sorţii”, care chipurile ar fi eradicat conflictul dintre clase, şi-a proiectat imaginea sumbră într-un limbaj arhitectural sărăcit, de inspiraţie Bauhaus plus “International Style”. Cartierele ridicate în jurul vechiului Bucureşti stau mărturie: faţade construite pe bandă rulantă, materiale ieftine, produse industrial, lipsa ornamentelor aplicate. Vilele fostei burghezii din vremea monarhiei au fost confiscate de “stat” şi multe au căzut în ruină. “Cutiile de chibrituri” din Rahova şi Pantelimon îşi aşteptau, proaspete, locatarii.
Cam pe când “marele maestru al arhitecturii moderne” (după spusele ruşilor) - Le Corbusier, îşi trăia ultimele zile, la Bucureşti era înscăunat preşedinte pe viaţă Nicolae Ceauşescu. Din 1971, acesta a devenit principalul cenzor al activităţilor culturale de pe teritoriul ţării noastre. Inspirat de Kim Ir Sen şi Mao, alţi “arhitecţi” de coşmar, Ceauşescu a girat transformarea unei importante părţi a Bucureştiului care a culminat cu ridicarea “Casei Poporului” (1983-...e încă în construcţie). Această lucrare de proporţii impresionante a însemnat un adevărat măcel pentru zona istorică a Dealului Spirii: două cartiere au fost demolate şi alături de ele, mai multe biserici. Clădirea redenumită “Palatul Parlamentului” tronează astăzi (încă neterminată pe anumite tronsoane) ca un monstru adormit pe singurul deal mai înalt al capitalei, menită parcă să ne amintească zilnic de consecinţele unei guvernări totalitare, fără Dumnezeu. Pentru mine, care sunt cu un an mai în vârstă decât edificiul comunist, este greu de imaginat cum arăta acea zonă a râului Dâmboviţa înainte de construirea Centrului Civic, aşa cum pentru tata e greu de imaginat Bucureştiul anilor ‘30, cu trăsuri şi automobile de epocă.
Eu mă bucur însă de zona Palatului Regal cu Atheneul şi Biblioteca Centrală, de Calea Victoriei, de grădinile Icoanei şi Universitarilor (care este aproape demolată în momentul de faţă), de Muzeul G. Enescu, piaţa Amzei, Palatul Şuţu, biserica Stavropoleos, fostul Palat al Poştelor, faţada reconstruită a vechiului Teatru Naţional. Mă uimeşte descoperirea, prin zona Bulevardului Carol, Timpuri Noi, Vitan, Tineretului, a unor căsuţe rămase parcă din vremea lui Ion Creangă. Lângă astfel de locuinţe boereşti apar după fiecare ploaie blocuri placate cu sticlă, plastic şi alte materiale lucitoare, tăiate în unghiuri ce parodiază inovaţiile arhitecturii post-moderne. Ieşind dintr-o curticică năpădită de iederă poţi da cu nasul de sediul abandonat al firmei Rebu, sau de reşedinţa “open-air” a unor aurolaci. Nostalgia mă copleşeşte atunci când mă opresc în faţa unor clădiri care mai mult ca sigur nu vor mai sta în picioare în câţiva ani. Atunci le privesc ca pe nişte fiinţe extraterestre, întrebându-mă de pe ce planetă s-au teleportat în oraşul meu. Mă gândesc în trecere la generaţiile care s-au încălzit iarna între pereţii respectivei case, la oamenii care s-au bucurat sau întristat dincolo de ferestrele acum sparte. Câteodată sunt chiar flatat de faptul că s-ar putea să mă aflu printre ultimii admiratori ai zidurilor dărăpănate, unde zac încastrate gândurile, visele unor bucureşteni de demult.
Sunt câteva “mădulare” ale Bucureştiului nostru pe care nu le vom mai avea niciodată. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că trăim într-un oraş “mutant”, cu o parte organică, cândva vie, astăzi intoxicată de fier şi betoane, ziduri din cărămidă ieftină şi străzi din asfalt care trebuie scurmat cel puţin o dată pe an. Vorbesc despre oraşul blocat zilnic în trafic, în “reparaţii”, populat de cetăţeni agitaţi şi nervoşi. Oraşul mall-urilor care-i străjuiesc, titanice, porţile. Oraşul în care munceşti 25 de ani pentru un apartament în Berceni, departe, foarte departe de centru. Poezia plimbărilor pe străduţele cochete ale vechiului Bucureşti, a ferestrelor înalte, a capitelurilor şi cariatidelor nu prea mai este vizibilă prin parbrizul unei existenţe grăbite.

Cu Pleşu în trafic

Ieri am incercat sa pun in aplicare o idee mai veche, pentru a-mi "înfrumuseţa" viata la volanul masinutzei mele, in drumurile spre servici sau spre Mall, cand uneori traficul te poate aduce in pragul unei crize de isterie.
Am facut un CD cu extrase din audiobook-urile "Despre ingeri" de Andrei Plesu, "Usa interzisa" de Gabriel Liiceanu si mp3-uri cu Doru Octavian Dumitru (dintre care spicuiesc "Apucatul"). Aceasta compilatie eclectica a fost apoi transpusa (dupa lupte grele cu radiocasetofoanele disponibile) pe caseta audio, pentru a putea fi ascultata in masinutza mea (fabricata in jurul anului 1993).
Rezultatul mi-a depasit asteptarile. Azi dimineatza, in drum spre servici, am ascultat prima parte a capitolului introductiv "Despre ingeri". Cu greu va pot descrie starea de beatitudine pe care mi-a generat-o vocea de bunic sobru a lui Plesu, recitând din cartea sa in linistea serafica a traficului bucurestean de la 6:10 a.m. Putinele masini care ma insoteau pe strazi au inceput sa pluteasca, iar pietonii dornici de traversare nu mi-au mai starnit proteste verbale.

Fundatia Calea Victoriei

http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/

Pentru cei interesati, exista aceasta Fundatie care organizeaza intalniri si dezbateri (& cursuri) pe teme inedite.

Italia 2002... remembrance

Fotografii realizate de Alex Stanescu prin Italia - aprilie 2002.