La vreo 20 km de Râmnicu Vâlcea, între dealuri subcarpatice, se găseşte o aşezare mică, liniştită şi visătoare. Băile Olăneşti este o staţiune balneoclimaterică, precum Băile Herculane, Felix, Govora, Călimăneşti, Tuşnad. Olăneştiul s-ar lăuda cu "primul loc printre staţiunile balneoclimaterice din România în ceea ce priveşte numărul de izvoare, calităţile terapeutice şi debitul total zilnic al acestora, cât şi varietatea compoziţiei şi a concentraţiei apelor minerale.
Apele provenite din precipitaţii şi infiltrate prin straturile de roci
se mineralizează şi, în urma amestecului cu apele mineralizate din
adâncuri, ies la suprafaţă sub formă de izvoare, în număr de 30, care
sunt folosite în tratamentul balnear".
Lacul cu nuferi (Complex "1 Mai")
Hotel "Olăneşti"
Fostul Cinema (aici am văzut "Ultimul mohican")
Vechiul "Pavilion de băi minerale" (1925), astăzi ruinat
În acest loc îmi petreceam părticele din preţioasele vacanţe de vară, alături de bunica (ea se trata de rinichi) şi unchiul Bob, cu care mergeam "prin codrii şi pe dealuri", spre Cheia, Tisa, Piatra Scrisă (a nu se confunda cu Mănăstirea din Caraş-Severin).
Am descoperit că multe din locurile frumoase din staţiune şi din împrejurimi au fost transformate, sau au devenit inaccesibile, în urma unor împroprietăriri (retrocedări?) şi privatizări. Izvoarele nu mai sunt deschise tuturor, ci doar celor care au trimitere de la medic, printr-un card electronic! La intrarea în aceste izvoare găsim nişte "dispozitive" rotative (turnicheţi), ca la Institutul Britanic, sau la ieşirea din metrou. Dar această restricţionare şi raţionalizare a apelor minerale este făcută în scopuri pecuniare, nu de dragul ordinii şi disciplinei (într-adevăr, pe vremuri te puteai spăla pe mâini, poate şi pe picioare -!- cu apa care curgea non-stop, din abundenţă).
Grup de 4 izvoare
Se înţelege, apele izvoarelor sunt menite a fi folosite în scopuri strict terapeutice. Izvoarele 5 şi 7 erau printre cele mai "puturoase", iar 24 era izvorul cel mai îndepărtat de centrul staţiunii şi beneficia de un edificiu special (stil Opera din Sydney!).
Izvorul 24 (fotografie din 1997)
Parcul din centrul staţiunii era un topos magic al copilăriei mele, al animalelor împăiate de poză (care noaptea prindeau viaţă, conform poveştilor bunicii) şi al animalelor personificate. Mai la deal era aleea frecventată de Mariana, veveriţa care înţelegea graiul oamenilor. Azi, această alee este îmbâcsită de pensiuni şi hotelaşe kitsch-oase, precum şi de un comerţ ambulant dezordonat şi chiar toxic.
Parcul (vedere dinspre Hotelul "Sindicatelor")
La Olăneşti nu doar făpturile, ci şi pietrele prindeau viaţă. Multe creste dezgolite aduceau cu profiluri umane (acest fenomen este vizibil şi în Bucegi, Corbii de Piatră, Nămăieşti etc.), iar pe cărările spre satele din munţi erau presărate pietre cu "mică", adevărate nestemate strălucitoare.
Prin Mallorca şi Bruges, vara aceasta, într-o vacanţă luuuungă cum n-am mai avut din Facultate, am observat cât de diferite sunt civilizaţiile Europei Occidentale. Deşi Spania a stăpânit Ţările de Jos în sec. XVI, acum apare mult depăşită de civilizaţia nordică. Acel simţ civic, acea eleganţă faţă de turişti - iată diferenţele principale.
Palma de Mallorca
Bruges (Belgia)
Valdemossa (Mallorca)
Bruges (Belgia) - Primăria
Formentor (Mallorca)
Bruges (Belgia) - Primăria
Pollença (Mallorca)
Bruges (Belgia) - În moară
Catolicismul a lăsat monumente impresionante atât în sudul Peninsulei Iberice, cât şi în Belgia, iar în Muzeele Brugge-ului au mai rămas câteva capodopere semnate Bosch, Memling, sau Van Eyck.
Palma de Mallorca - Catedrala
Bruges (Belgia) - Saint Saviour Cathedral
Palma de Mallorca - Catedrala
Bruges (Belgia) Pollença (Mallorca)
Bruges (Belgia) - Saint Saviour Cathedral Pollença (Mallorca) - Biserica Calvari
Pollença (Mallorca)
Bruges (Belgia) - Our Lady of the Potterie
Bruges (Belgia) - Church of Our Lady
Am poposit câteva zile şi în centrul ţării noastre, prin Podişul Transilvaniei. Apropos, ştiaţi că şi în Elveţia există o zonă supranumită "The Swiss Transylvania"? Sau o fi glumă?
Iată că am ajuns să văd remake-ul dupăTotal Recall, SF-ul legendar din 1990. Abia dacă merită să bag în seamă acest nou film din 2012, cu actori obosiţi, dezinteresaţi, cu efecte speciale pur şi simplu plicticoase, cu o rescriere a scenariului care ignoră cele mai interesante părţi ale originalului, lipsită de orice alt sens, decât unul pecuniar. Aşa că mă voi scufunda în propriul meu recall.
Trailerul filmului din 2012
Când vorbesc despre filmele de acum 20 de ani, nu am cum să le comentez până nu îmi amintesc de colegii de clasă primară cu care anticipam, speculam, desenam personaje pe bănci, în timpul orelor de muzică sau geografie. Singura istorie pe care o cunoşteam era "Ceauşismul", iar geografia occidentală care ni se deschidea în acei ani '90 (nu doar nouă, ci unei întregi Românii) era atât de fascinantă, încât nu mai conta trecutul, nici prezentul, ci doar viitorul imaginar.
Dar nimic nu este doar imaginar atunci când îl vezi pe ecranul cinematografului. Pe tărâmul nostru de atunci - al copilăriei - visul, dorinţa, amintirea, se contopeau cu realitatea imediată, la fel ca în Total Recall. Una din marile plăceri era să vorbesc cu colegul meu de bancă despre filme pe care nu le văzusem încă, să le anticipăm şi să le construim din bârfele şi zvonurile ţesute în jurul lor. Pe atunci filmele străine nu ajungeau instant pe ecranele româneşti, era inerţia Româniafilm-ului din anii comunismului. Persista şi foamea spectatorilor de cinema occidental, satisfăcută cu ţârâita de casetele Margaretei Nistor din anii '80 şi în curs de potolire graţie "liberalizării" pieţei de distribuţie locală (apăruse un distribuitor ambiţios - parcă numit "Guild Film" Romania - şi rivaliza cu RF). Total Recall s-a anunţat încă din start ca o grozăvie nemaivăzută. Titlul era abscons, greu de tradus (recall e o nuanţă a lui remembrance, în sensul unei colecţii de amintiri, în cazul de faţăse referă la recuperarea în totalitate a memoriei). "TOTO RICO", cum îl pronunţa colegul meu: un film cu Planeta Marte, mutanţi, depresurizări... şi multe alte neologisme. Curând am aflat de la tata că, fiind la onomastica unui amic, a tras cu ochiul la filmul ce "mergea" pe video: un film cu Arnold, mutanţi, explozii... Legenda se contura.
Premiera românească a filmului a venit în câteva luni de la lansarea zvonurilor (prin 1991 sau 1992). La Sala Palatului, afişul te privea din vitrină: figura albăstruie a lui Arnold, confundată cu întunericul cosmic, acel tapet de stele ce nu lipsea de pe posterul niciunui SF.
"Get ready for the ride of your life" - promitea afişul. Odată intrat la film, de asta aveai parte. Era un "montagne russe" de efecte speciale (necomputerizate!), decoruri, costume, cascade uimitoare. Până şi renumitul critic de film Tudor Caranfil l-a prezentat într-una din ediţiile emisiunii "Vârstele Peliculei". Acolo am văzut pentru prima dată secvenţa "vidului marţian" din final, când personajele aproape că sunt "explodate" în prim-plan. Nu îmi mai amintesc dacă domnul Caranfil o prezenta ca pe o oroare sau ca pe o virtuozitate filmică! Arnold Schwarzenegger era cel mai căutat actor de acţiune al momentului. Numele lui trona pe afişele filmelor ca un cârnat cu multe consoane, garanţia unei seri tumultoase. Regizorul filmuluiTotal Recall din 1990 era Paul Verhoeven, un alt nume de nemţălău, defapt un olandez afirmat la Hollywood de când cuRoboCop, anteriorul succes din 1987. Verhoeven părea că se specializase în America pe SF-uri, pe care le împăna cu scene de o cruzime fără precedent. Materializa momente din scenariul literar acordând o atenţie exagerată, aş spune, violenţei din cadru. Total Recall rămâne unul dintre cele mai violente SF-uri din istorie, fără să deraieze spre horror. Cu siguranţă, acest film nu poate fi recomandat copiilor sub 18 ani, nici de către unul ca mine, care l-am văzut la 10 ani! Scenele de acţiune sunt "stropite" cu sânge (ketchup?) şi condimentate cu multe detalii high-tech, care la începutul anilor '90 erau impresionante: ecrane cu plasmă, cu raze X - vezi scena din metrou, taxi-ul cu explozie întârziată, laptop-ul care îl ghidează pe Arnold în extragerea cip-ului din nas (!), buldozerul subteran, holograful miniatural şi multe altele. Să nu mai punem la socoteală "mina" extraterestră, armele şi vehiculele.
Cea mai mare parte a acţiunii se desfăşura pe Marte, planetă colonizată de oameni într-un viitor îndepărtat. Decorurile îmbinau machete cu filmări realizate în Mexico City. În cele câteva cadre de exterior suntem convinşi că ar fi un oraş din viitor. Interioarele erau dominate de metal, sticlă şi plastic, arhitectură funcţionalistă, à la Van der Rohe, îmbinată cu mase abstracte din beton gri, à la Niemeyer (arhitect brazilian de 104 ani!!). Colonia era condusă de maleficul Cohaagen (Ronny Cox, senzaţional şi în rolul "răului" din RoboCop) care raţionaliza rezervele de aer discreţionar. Rebelii, cei care căutau să scape de tirania lui Cohaagen, trăiau înghesuiţi într-un fel de ghetou sordid, privaţi de rezerve suficiente de aer. De aceea, mulţi dintre ei erau malformaţi, dar "buni la suflet"! Galeria de mutanţi era un freak-show delirant, dar şi ilar. Se adăuga excesului de violenţă cantitatea impresionantă de machiaj folosit (cred că s-au primit şi nişte premii pentru make-up şi efecte vizuale).
Cât de corny şi campy sună din rândurile de mai sus vechiulTotal Recall şi cum ar putea fi un monument SF, cel puţin în faţa noului Total Recall? Trebuie să evidenţiem, pe lângă scenariul care nu te lasă să caşti, "performanţele" actoriceşti. Nu sunt mari actori ai ecranului, dar Arnold Schwarzenegger, Sharon Stone, Rachel Ticotin şi inepuizabilul Michael Ironside au alcătuit o distribuţie ideală. Acest film impetuos, cu evenimente incredibile care se prăvălesc peste spectatori, acompaniate de muzica originală a lui Jerry Goldsmith, nu îşi propune mai mult decât reuşeşte să fie, anume entertaining. Replicile cel puţin dubioase, de genul "Ghiv dis pipil eă!" (Give this people air!), puse în gura cu accent nemţesc a unui Arnold, sună melodios! La fel şi faimosul text "Don't think, just do it! Otherwise I'll erase your ass!", rostit de Ronny Cox în direcţia docilului, dar "nebunului furios" Richter (Michael Ironside).
Dar nu am vorbit deloc despre plotul filmului, inspirat din nuvela lui Philip K. Dick - "We Can Remember It for You Wholesale". Nici nu voi explica prea mult, pentru că îmi place să-i trimit pe cititori la film (la cel original, din 1990, evident)! Total Recall se referă la recuperarea memoriei "şterse", dar acesta nu este decât punctul de plecare în construirea unei noi memorii, deci a unei noi identităţi. Cine a fost Hauser nu decide cine este, sau cine poate fi Quaid. Trecutul, pătat în cazul eroului negativ Hauser, este scos la iveală doar pentru a fi confruntat cu decizia lui Quaid de a se schimba (şi de a deveni pozitiv). Interesant în tot acest scenariu (nu mai puţin de 4 persoane l-au adaptat!) este refuzul predestinării. Personajul interpretat de Arnold se ciocneşte de un vis, bazat pe o amintire, adică pe o realitate trecută, iar apoi îşi redescoperă memoria manipulată. A fost manipulată printr-un plan diabolic de scoatere a lui din sistem, sau de infiltrare a lui în grupul rebelilor? Cade în capcane întinse de propriul eu, pentru a-şi renega trecutul şi pentru a-şi alege viitorul. Nimic mai american!
Cât din savoarea acestui "cataif" SF se regăseşte în "uscăţeaua" fadă din 2012? Nici atmosfera marţiană, nici măcar genericul somptuos, în care titlurile persistau unele peste celelalte - o metaforă incipientă a persistenţei memoriei. Nici finalul în care Arnold se întreabă "eliadesc" dacă nu cumva "totul a fost un vis?", înainte ca lumina soarelui să inunde ecranul.
Redescoperirea ţării în care trăim continuă cu o excursie într-o altă veche capitală a Ţării Româneşti - Târgovişte. Cum am început concediul, am plecat într-acolo, dornic să revăd locurile pe care le vizitasem prima oară în clasa I, deci prin 1989!
Mănăstirea Stelea
Intrarea în complexul Curţii Domneşti din Târgovişte
Biserica Domnească - ctitorii (pictura: Constantinos)
Biserica Domnească - pictura (fresca): Constantinos
Turnul Chindiei - expoziţie despre Vlad Ţepeş
Din Turnul Chindiei - Curtea Domnească
Biserica şi Curtea Domnească - vedere dinspre Muzeul Tiparului
Muzeul Tiparului - cărţi de Dimitrie Cantemir
În bisericuţa "Sf. Treime" din spatele Muzeului Tiparului
Atunci, scurta tabără (de o zi!) a trecut şi pe la Mănăstirea Dealu,
unde este înmormântat capul lui Mihai Viteazul. Am reluat şi acest
traseu.
De la Târgovişte, am mai trecut prin Câmpulung Muscel, dar, ca şi data
trecută, ne-a prins o ploaie teribilă care nu ne-a lăsat să ne plimbăm
la pas prin orăşel. În drum, din zare am admirat Mănăstirea Cetăţuia - Negru Vodă, cocoţată pe stânci spectaculoase, cândva stăpânite de daci.
Tot în zonă, pe ploaie, am intrat în schitul rupestru Nămăeşti, amintind de Corbii de Piatră, văzuţi în primăvară.
În ziua următoare, am poposit la Vidraru "Lake", întotdeauna surprinzător.
