Ştiaţi că...? (2)

...statuile de la Universitate au "plecat la plimbare" prin Bucureşti, în aşteptarea realizării unei parcări subterane în "zona lor de baştină"? Cele 4 statui, înfăţişându-i pe Mihai Viteazul, Ion Heliade-Rădulescu, Spiru Haret şi Gheorghe Lazăr pot fi zărite astăzi în Parcul Izvor, profilându-se melancolice pe fundalul gigantesc al Casei Poporului.

Mihai Viteazul şi (pe) Casa Poporului

Intelectuali / cocalari

Cei care încearcă să afle mai multe despre ultimii 20 de ani petrecuţi în România, vor găsi idei interesante în articolul Ordine şi haos, al lui Rupert Wolfe Murray, publicat în Dilema din decembrie 2010. Acea ediţie a revistei conţinea mai multe eseuri adunate sub titlul "Primii zece dintr-o mie", adică retrospectiva critică a primului deceniu "românesc" din secolul XXI. Iată un fragment din articolul Ordine şi haos, care vă va invita să citiţi şi restul:

"Stabilitatea generală din România, în ceea ce priveşte drepturile fundamentale, nu înseamnă neapărat că există stabilitate sau politici curate pe termen scurt. Scena politică din România se caracterizează printr-o scandaloasă lipsă de moralitate, corupţie, lene (membrii Parlamentului lucrează doar cîteva zile pe săptămână), incoerenţă sau interferenţe aleatorii din partea preşedintelui. Sistemul de justiţie este atât de disfuncţional, atât de aglomerat cu cazuri nerezolvate că te miri de ce mai există. Contractele din sectorul public sînt atât de corupte că România plăteşte de două ori mai mult pentru drumuri şi căi ferate, comparativ cu ţările normale şi cel mai rău lucru este că românii sînt atât de fatalişti că acceptă lucrurile aşa cum sunt, ca şi cum nu s-ar putea face nimic. În ciuda acestor lucruri, ţara funcţionează. Uitaţi-vă în jur. Zăpada este curăţată, băncile lucrează, toată lumea pare a avea de lucru, oamenii călătoresc şi avem benzină, apă, electricitate şi sistem public de transport în comun".

Pe cât de pozitiv şi "cool" pare textul cineastulului american Murray (cică se ocupă cu filme documentare şi e pasionat de ţara noastră), pe atât de "acid" şi "sulfuros" este studiul lui Adi Schiop - Cum au îngropat elitele României manelele. O poveste cu cocalari, care poate fi citit integral (şi e destul de citit!) pe criticatac.ro. Aici, privirea "înapoi" spre 2 decenii de mahala postcomunistă se face din interior, cu "sânge cald" şi, pe alocuri, înfierbântat de argoul "manelist":
"Când Gabriel Liiceanu vorbea despre manelizarea societătii, probabil, într-un fel confuz, asta avea în vedere. Din perspectiva occidentalizării, problema a fost identificată corect – unde s-a greşit e când s-a operat o substituţie nefastă: duşmanul proletar/securist/neocomunist a fost înlocuit cu altul – nesimţitul/mitocanul/necivilizatul, o chestie cu graniţe extrem de fluide căreia finalmente i s-a spus cocalar, un fel de om recent al ‘capitalismului de mahala’, fără scrupule şi needucat. În acest punct, intervin manelele – fiindcă ‘cocalarul’ a fost identificat prin acest gen muzical, pe care de pildă adolescentul sărac din Ferentari îl ascultă la difuzorul mobilului în tramvai, iar adultul îl lasă să bubuie din masina lui străină; manelele, s-a spus, îi exprimă filozofia de viaţă – ceea ce e, iarăsi, adevărat (însă spaţiul nu-mi permite să fac demonstraţia aici). Dar nu rezolvi nimic spunându-i unui om needucat că e ‘prost’ sau, mai aberant, acuzându-l că e needucat şi că muzica/valorile lui (‘tabloide’ sau ‘de mahala’) sunt greşite. E ceva fundamental distorsionant în abordarea asta, în a refuza oripilat orice formă de identificare şi empatie cu problemele lui. În plus, mai e ceva suspect în povestea asta – înţeleg că mizeriile comunismului nu te-au atins, deşi te-ai născut şi te-ai maturizat în interiorul lui; dar, chiar aşa, nici ‘mahalaua’ tranziţiei să nu fi lăsat nici o urmă asupra ta? Cum se poate să traversezi neatins şi pur două realităţi lungi şi late şi să te formezi doar pe chestii cărora nu le-ai fost martor (trecutul interbelic sau o ‘Europă civilizată’ aflată la peste 1000 de kilometri distanţă?)".

Ştiaţi că...?

... în fiecare sâmbătă dimineaţa se formează o coadă ireală în faţa Casei de bilete a Teatrului Naţional din Bucureşti ? Cea mai "dorită piesă" este Egoistul (cu Radu Beligan la 93 de ani!), iar unii disperaţi care, după 2 ore de stat în ger, constată că biletele au fost epuizate la piesa respectivă, ajung să cumpere la suprapreţ de la speculanţi ("pe timpuri" specula asta infectă se petrecea şi în faţa Cinematografului Patria, dar atunci nu existau Moluri). Totuşi, aşteptarea la o astfel de coadă te face să crezi că mai există speranţe în privinţa concitadinilor noştri. Nu toţi vegetează în faţa "tembelizorului" (şi a bericii), lipsiţi de "nevoi" intelectuale.


Ştiaţi că în Bucureşti există un Muzeu al hărţilor vechi, care este pe primul loc în Europa şi pe locul 4 în lume ca număr de exponate? Acest "muzeuţ" cochet a fost inaugurat în anul 2003, iar majoritatea hărţilor au fost donate de un colecţionar "oarecare", Adrian Năstase.
Pe cât de generoasă este oferta muzeului, pe atât de discretă este prezenţa sa în peisajul cultural al capitalei. De aceea, cred că ar trebui să fie mai cunoscut şi mai vizitat, pentru că merită - aviz iubitorilor de istorie, geografie şi geopolitică, bineînţeles.

Banking and big industry

Filmuleţul de mai jos merită privit în "lumina" transformărilor recente din plan economic, la nivel naţional şi internaţional. Ţinând cont de natura "lirică" a clipului (rima e chiar isteaţă), teoretizarea suplimentară a problemei este de prisos.

De Niro la Cannes 2011

Tocmai ce am aflat că Robert De Niro a fost desemnat preşedintele juriului pentru a 64-a ediţie a Festivalului de la Cannes, din mai 2011.

Primul premiu din carieră: Oscar pentru rol secundar - 1975. Discursul lui Francis Ford Coppola s-a dovedit profetic.

După prietenul său, Martin Scorsese (anul trecut), acest actor deosebit a fost "gratulat" în cadrul Galei Globurilor de Aur 2011 cu premiul Cecil B. DeMille pentru întrega carieră, iar în 2003 a primit AFI Life Achievement Award.

Premiul Institutului American de Film pentru întreaga carieră - 2003.

De Niro a fost norocosul protagonist a 3 decenii grozave de cinema, în compania unor creatori de geniu - Elia Kazan, Bernardo Bertolucci, Alan Parker, Michael Cimino, Sergio Leone, Brian De Palma, Roland Joffé, Penny Marshall, Kenneth Branagh şi lista ar putea continua mult şi bine. Puţini regizori importanţi lipsesc din CV-ul lui (ex.: David Lynch, Steven Spielberg, care l-a aplaudat la "Globuri"...). Ca şi alt "coleg celebru de generaţie" - Al Pacino, De Niro îi datorează fenomenala ascensiune lui Francis Ford Coppola, cu care nu a mai lucrat niciodată după succesul lui Nasul II. Lui Scorsese îi datorează 7 roluri decisive, iar spectatorilor şi criticilor le poate mulţumi pentru o carieră admirată şi aplaudată.
Uneori, însă, Bob nu se prea pricepe la discursuri, le împănează cu multe glume înţelese pe deplin doar de el.


Premiul Cecil B. DeMille pentru întrega carieră - Globurile de Aur 2011, decernare precedată de un montaj din filmele cu Robert De Niro.

Acest actor se numără printre preferaţii mei, cred că e şi greu să găseşti cinefili care să rămână indiferenţi în faţa unor prestaţii precum cea din Vânătorul de Cerbi, Angel Heart, Awakenings, sau Frankenstein. Să vedem pe cine va onora cu Palme D'or-u' în mai, acum în calitate de preşedinte al juriului.


Premiile Kennedy Center în onoarea lui Robert DeNiro, Bruce Springsteen, Mel Brooks, Dave Brubeck, Grace Bumbry (2009).

"Acceptable Forms of Horror"

Zilele acestea am dat peste nişte texte foarte bune, din care voi reproduce aici câteva fragmente. Mai întâi, articolul din Ziarul Lumina de ieri - Când omul se crede centrul universului, de Dan Cârlea:
"În mod sistematic şi parcă după un plan, poziţia adoptată de eroii filmelor de acţiune este non-creştină, mai degrabă ţinând de ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte decât de actualitatea spirituală a unei mari părţi a omenirii, care este creştină. Este curios acest lucru, cu atât mai mult, cu cât americanii - majoritatea acestor producţii fiind americane - se simt mândri de creştinismul lor şi îl scot în faţă cu diverse prilejuri festive, cum ar fi alegerile pentru anumite funcţii. Mesajul acestor filme nu e altul decât unul profund antropocentric, iar mijloacele moderne şi atractive de realizare a lor, capacitatea de a jongla cu imaginile seducătoare, potenţează puterea acestui mesaj şi aşa suficient de mare, dată de tendinţele generale de secularizare a societăţii. De fiecare dată când văd încrâncenarea cu care se luptă în aceste filme eroii să se răzbune, să trăiască indiferent ce ar trebui să facă pentru asta şi pe câţi să omoare, îmi aduc aminte de modelele creştinismului şi de faptul că Biserica a fost clădită pe oameni care s-au sacrificat, după modelul lui Hristos".


Apoi, comentariul scurt şi genial de pe Imdb, intitulat An Acceptable Form Of Horror, adresat filmului
Reteaua de Socializare (2010), proaspăt onorat cu Globul de Aur (acum câteva zile):


"Maybe I'm too old. No, not maybe, I am. I saw this characters as aliens of sorts. I know they represent today's landscape, brrrrr. The film as a film is one of the best of David Fincher but the universe it explores gave the chills. A world approaching its end, fast. The youth of the characters made it even more sinister. I couldn't detect their soul or any evidence of its existence. In a way they represent the worst of the previous generations. Roman Emperors or Wall Street. Profit is the name of the game and the ideas come out of boredom or longings to get laid. Love and friendship, loyalty and/or honor as obsolete as good manners. Jesse Eisenberg is chillingly perfect as the humanoid that started it all - or did he? (...). How I wish this was merely a science-fiction film" - roastmary-1 (torianrose.usa@gmail.com) from United States

Columbo: Season 1, Episode 1

Columbo – Murder by the Book (1971) este primul episod oficial al celei mai bune serii poliţiste ever (părerea mea, iar eu nu mă uit la Murder, She Wrote ;). Acest serial era, defapt, o colecţie de lungmetraje independente, inteligente şi surprinzătoare, unificate prin prezenţa unui singur personaj, identificat de atunci cu actorul Peter Falk. Episodul în discuţie mai are ceva deosebit, pe lângă faptul de a fi vechi şi rar difuzat pe la TV these days (nu ştiu dacă vom avea norocul să-l mai prindem la AXN crime), anume regizorul.

Steven Spielberg era un tânăr debutant pe când a lucrat la acest episod, al 5-lea titlu din cariera sa de regizor de "TV". "Ochiul" puştanului Spielberg (avea doar 25 de ani) se plimbă permanent în jurul situaţiilor observate şi se apropie, uneori excesiv, de personaje, construind tensiune. Spre deosebire de alţi regizori cu pretenţii (vezi-ii în special pe ai noştri compatrioţi), Steven Spielberg a lucrat pe genuri cinematografice încă de la început, iar acest fapt se pare că i-a priit. Instrumentarul tehnic al policier-ului, cât şi cel al thriller-ului (în care a excelat începând cu Duel şi Fălci, piatră de hotar în istoria blockbusterelor Hollywood-iene) l-a propulsat spre performanţe impresionante de "entertainer", probabil mulţumită disciplinei impuse de respectivele genuri. Regizorul îşi amintea într-un interviu că televiziunea l-a învăţat să economisească timpul şi mijloacele de expresie, pentru că orice se face "sub umbrela televiziunii" trebuie să fie terminat cât mai rapid.
Dar Spielberg nu s-a limitat la statutul de "entertainer" nici măcar în cazul acestui Columbo, spărgând pe alocuri tiparul oarecum rigid al serialului. Deşi pare mai trenant decât alte episoade, Murder by the Book conţine foarte multe cadre strânse (prim-planuri groteşti, care distorsionează figura personajului din faţa aparatului de filmat) şi multe mişcări de aparat, care ritmează acţiunea şi evită clasicul montaj al dialogurilor - "câmp-contracâmp". În mai toate secvenţele se petrec "duete", 2 personaje care dialoghează sunt filmate contra-plonjat (unghi care favorizează defectele de fizionomie), uneori execută activităţi de rutină în planul al doilea, menite să distragă atenţia spectatorului de la firul epic principal (Columbo încearcă să gătească ceva la un moment dat), iar înainte de racord, aparatul se pironeşte lângă obrazul unuia dintre ei (deobicei interlocutorul "locotenentului"). Peter Falk este un Columbo mai puţin insistent şi mai vulnerabil decât deobicei, nu uzează de celebra sa replică "just one more thing", cu care îi "bârâie la melodie" pe criminalii din episoadele mai recente, iar "fitilele" lui sunt insidioase. Defapt, detaliile din care îşi "încropeşte" cazul sunt mai firave ca niciodată, chiar dacă suspectul este evident şi pentru un spectator nepregătit, darămite pentru celebrul detectiv.
Farmecul acestui serial poliţist consta în structura narativă atipică - atât crima cât şi criminalul ne sunt prezentate încă din start, de fiecare dată cu pretenţia unui alibi perfect contrafăcut, iar restul acţiunii descrie felul în care Columbo îl dovedeşte pe făptaş, de cele mai multe ori în absenţa unor probe substanţiale. Demersul detectivist este adevărata intrigă, dar acest demers nu poate acapara atenţia telespectatorilor decât prin intermediul unui protagonist carismatic şi, de data aceasta, al unui regizor excepţional.

Lego posters

Lego a profitat de notorietatea unor filme recente, în "remake"-ul unor postere cu ajutorul la fel de faimoaselor figurine din plastic. Din punctul meu de vedere, afişul Die Hard 4 şi cel care parafrazează celebrul Jaws se numără printre cele mai haioase.
Cei de la Lego au reuşit cu această ocazie o dublă promovare inteligentă şi elegantă (a firmei şi a filmelor), în stilul Orange Wednesdays, care oferă 2 bilete la preţ de 1, în fiecare miercuri, încurajând cinematografia autohtonă (şi internaţională). E suficient să remarcăm îmbulzeala din multiplex-urile bucureştene în fiecare miercuri, pentru a înţelege că oamenii vor în continuare să vadă filme în sala de cinema.

Fenomene la începutul anului

National Geographic-ul din ianuarie 2011 ne anunţă pe copertă că populaţia globului a atins cifra de 7 miliarde (!) şi conţine un reportaj special despre o "peşteră-mamut" din Vietnam, posibil cea mai mare formaţiune de acest fel din lume! Hang Son Doong (adică "peştera munte-râu") face parte dintr-o reţea de 150 de peşteri situate în centrul Vietnamului şi aproape de graniţa cu Laos. Nişte britanici au explorat pentru prima oară peştera în 2009, iar de curând au reuşit să extindă expediţia spre marginile acesteia, care rămân încă necunoscute. Se pare că Hang Son Doong este "big enough in places to accommodate a New York City block of skyscrapers".

La începutul săptămânii a avut loc o eclipsă parţială de soare (partielle sonnenfinsternis - sună mai misterios în germană), care s-a văzut şi din România. Aici poate fi citit un articol despre eclipsele solare, "de la epopeile indiene până în 2011", iar pe site-ul Astronomy picture of the day, nişte imagini fenomenale surprinse prin lentile de telescop aşteaptă să fie admirate.

Fotografia de Thierry Legault conţine 3 planuri "cosmice", eşalonate în adâncimea câmpului: Luna (400 000 km distanţă) şi Staţia Spaţială Internaţională (chestia aia cu două beţe mici paralele) se suprapun împreună, pentru câteva momente, peste discul Soarelui (la 150 000 000 km distanţă de obiectiv).

Pe www.guardian.co.uk, la secţiunea "Arte", găsim alte fotografii extraordinare. Yves Marchand şi Romain Meffre au surprins în aceste imagini declinul unui "mare oraş american", împânzit, mai ceva decât Bucureştiul, de ruinele unor clădiri cândva impunătoare.
Sala cinematografului United Artists, construită în 1928 (scoasă din uz în 1974), aminteşte de filmele lui Terry Gilliam