Sărbători fericite!

Anul acesta, apropierea Crăciunului îmi aduce în gând mireasma cojilor de mandarine şi a crenguţelor de brad, precum şi greutatea plăcută a cutiilor cu globuri şi beteală, scoase "pe braţe" din hibernarea lor anuală. Enumerarea continuă cu bucăţelele de castraveciori muraţi, care trebuiesc stoarse între degete, pentru a poposi fără apă în compoziţia ravisantei salate de boeuf. Iar sărmăluţele nu trebuie să fie prea grase, dar nici prea seci. Mai e şi vinul, alb şi negru, preferabil demisec!
Tot acum mă gândesc la ce s-a întâmplat în acest an, pe de o parte un şir de catastrofe rezumate de Reuters într-un clip cu tente escatologice.



Aş vrea să afirm că, pe de altă parte, s-au întâmplat lucruri minunate în România, au fost festivaluri peste festivaluri, au curs salarii babane, lapte şi miere de rapiţă, au concertat Yanni, Sting, Bon Jovi şi Nana Mouskouri. Confraţii noştri au putut gusta din binefacerile capitalismului scăpat de sub control, dar şi din neajunsurile lui. Tot cu gândul (şi cu internetul) mă teleportez pe Everest, de unde meschinăriile lumii în care trăim apar la adevărata lor scară.

Aş vrea să cred că toate lucrurile luminoase pot compensa pierderile acestui an, dar ele sunt irecuperabile. Copleşitoare. De aceea, anul acesta mă gândesc mai mult ca niciodată la cei ce nu mai sunt aici. La cei care vor petrece Crăciunul la servici, pe străzi, sau aiurea, stresaţi sau nemulţumiţi, în metrouri sau tramvaie, grăbiţi, rătăciţi. La cei care au suferit nedreptăţi, la cei nemângâiaţi şi la cei care nu mai ştiu să-şi îmbrăţişeze aproapele. La cei care au uitat semnificaţia Sărbătorilor, în drum spre Mall. Acel togetherness, care nu se traduce prea bine în română, dar nici în engleză nu mai înseamnă mai nimic.
Le doresc tuturor şi nouă, împreună: bucurii şi împliniri, un Crăciun cald şi plin de cadouri! An Nou cu sănătate, artificii şi lumină!

Wall St. WorldRevolution!

De câteva luni, a luat amploare un protest public în inima financiară a Statelor Unite - Occupy Wall Street! Protestatarii, animați de grupul activist canadian Adbusters, își manifestă nemulțumirile crescânde față de lăcomia sistemului bancar, în special, care a dus la o prăpastie prea mare între procentul low-mid-upperclass (99%) și cel "high class" (miliardarii - 1%).
Bunăstarea este distribuită inechitabil în lume, dar acest lucru nu a stârnit pănă acum proteste atât de înverșunate în America de Nord, "land of the free" și cămin al unei concentrări fantasmagorice de capital.
Pe 15 octombrie 2011, zeci de mii de demonstranţi au organizat mitinguri în 900 de oraşe din întreaga lume, precum Auckland, Sydney, Hong Kong, Taipei, Tokyo, Sao Paulo, Paris, Madrid, Berlin, Hamburg, atestând solidaritatea față de fenomenul din S.U.A.
De curând, protestul s-a extins spre porturile de pe Coasta de Vest, unde "oamenii muncii" declară public: "Suntem inspirați de această manifestare democratică non-violentă, care insistă asupra corectitudinii economice și care a captat inimile şi minţile atâtor oameni. Mulțumim celor 99% pentru primirea apelului nostru la dreptate. Suntem copleşiţi de atenţia care ni s-a acordat în ultima perioadă. În mod normal, suntem invizibili".
Aceste texte, dar și sloganul mișcării - the only solution is WorldRevolution, ne duc cu gândul la o nouă (veche) revoluție împotriva exploatatorilor!

Polul Sud - centenarul pionierilor

Roald Amundsen

Luna decembrie marchează 2 aniversări importante pentru istoria Norvegiei și pentru cea a descoperirilor geografice: 150 de ani de la nașterea lui Fridtjof Nansen (primul explorator al Arcticii) și centenarul expediției conduse de Roald Amundsen, care a atins Polul Sud în 1911. Amundsen a ajuns la Polul Sud pe 14 decembrie 1911, cu 5 săptămâni înaintea rivalului său, Robert Falcon Scott, care a pierit pe drumul de întoarcere.

Robert Falcon Scott

Cu ocazia acestui centenar, guvernul norvegian a organizat o expediție prin pustiul înghețat, la care participă chiar primul ministru și o echipă internațională. Alături de ei, unul dintre cei mai experimentaţi alpinişti şi exploratori români, Cornel Coco Galescu, pleacă să atingă Polul Sud pe schiuri de tură!
Și à propos de această țară care a dorit să rămână în afara U.E., recent am auzit la tembelizor că untul e pe cale de dispariție în Norvegia. Cică oamenii s-au îmbulzit să cumpere toate pachetele din supermarketuri, datorită unei cure de slăbire bazată pe grăsimi, foarte la moda pe-acolo. Deci sunt mulți nebuni în această țară civilizată!

Savall şi muzica lui Cantemir la Atheneu

Istanbul. Dimitrie Cantemir. Cartea ştiinţei muzicii şi tradiţiile muzicale sefarde şi armene este proiectul iniţiat în 2008 de Hespèrion XXI, unul dintre cele mai renumite ansambluri internaţionale de muzică veche, care abia acum a ajuns şi în România pentru a reconstitui epoca lui Dimitrie Cantemir la Poarta Otomană (1690-1710). Miercuri am asistat la acest eveniment muzical, organizat de ICR la Atheneu (Sala Mare).
Ansamblul Hespèrion XXI este condus de catalanul Jordi Savall (compatriot al lui Dalí), multipremiat (a câştigat şi César pentru coloana sonoră a filmului Tous les matins du monde - Franţa 1991), supranumit Regele muzicii vechi. Pentru proiectul Istanbul. Dimitrie Cantemir, au fost selectate doar câteva din cele 355 de compoziţii culese de Dimitrie Cantemir în cartea sa (dintre acestea, 9 erau compoziţiile lui originale!).
Cartea ştiinţei muzicii, care conţine un tratat şi o culegere de melodii, nu a fost datată. Se ştie doar că a fost scrisă în timpul şederii lui Dimitrie Cantemir la Constantinopol (Istanbul) ca zălog al tatălui său (Constantin Cantemir, domnitorul Moldovei) şi dedicată sultanului. "Cred că interesul meu pentru Cantemir a apărut odată cu primele piese pe care le-am ascultat din creaţia lui, în 1989" - spune Savall. "Am început să cunosc colecţia pe care a alcătuit-o în epocă şi am fost surprins să observ aceste muzici orientale, de tradiţie orală, cu atât mai mult cu cât erau rezultatul culegerii nu a unui muzician turc, ci a unui cărturar român, care concepuse un studiu atât de interesant asupra muzicii otomane din acea vreme".
Evenimentul de pe scena Atheneului a dăruit participanţilor o triplă revelaţie. Întâi putem vorbi despre o redimensionare a personajului istoric Dimitrie Cantemir, despre care puţini români ştiu că a fost un enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, scriitor, om politic şi domnitor al Moldovei în secolul al XVIII-lea. Başca muzicolog şi compozitor, ne aminteşte Savall! Apoi putem admira performanţele şi pasiunea muzicienilor din Hespèrion XXI, care au cântat în două reprize de câte o oră, întrerupte doar de o pauză. Înlănţuirea makam-urilor, alternarea taksim-urilor (preludii improvizate) şi dialogul instrumentelor exotice (mânuite cu talent de invitaţii turci, armeni, bulgari) ne trimit câteva secole înapoi, într-o geografie dominată de Imperiul Otoman, care cu o mână decapita familii întregi de creştini (Constantin Brâncoveanu), iar cu o alta gusta din arta unui Cantemir.
Dar nu în ultimul rând, este vorba despre un om de cultură elegant şi sensibil, precum Jordi Savall, care şi-a omagiat soţia prin două momente muzicale emoţionante, plasate la finalul fiecărei părţi a concertului. Acest concert a fost susţinut în memoria sopranei Montserrat Figueras, trecută la cele veşnice cu câteva săptămâni în urmă. Voi cita din dedicaţia adăugată de Savall la caietul-program: "A fost o mare artistă, dar mai mult decât atât, tot ce a realizat în viaţă a fost impregnat de lumină (...) Îi plăcea să ne amintească mereu că mai presus de orice, cel care cântă un cântec de leagăn are grijă să dea ce are mai bun în el, şi asta nu e altceva decât un act de iubire care, astfel, îi oferă copilului experienţa esenţei vieţii (Ninna Nanna, 2002). Îţi mulţumim, Monserrat, că ne-ai învăţat că nu ajunge să asculţi muzica cu auzul, trebuie să o asculţi cu sufletul".

Istoria în 192 de imagini. Afişul polonez 1917 – 2007

Trimit și eu mai departe, cu întârziere, un anunț de interes cultural (local?):
"Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Afişului din Wilanów şi Institutul Polonez din Bucureşti invită publicul în perioada 22 septembrie 2011 – 8 ianuarie 2012 la expoziţia Istoria în 192 de imagini. Afişul polonez 1917 – 2007, organizată cu ocazia preluării de către Polonia a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene şi a aniversării a 10 ani de activitate a Institutului Polonez din Bucureşti.

Afişele provin de la Muzeul Afişului din Wilanów (secţie a Muzeului Naţional din Varşovia), primul muzeu din lume dedicat afişului, a cărui colecţie de peste 55.000 de piese este una dintre cele mai mari din lume.

Cele 192 de lucrări selectate de Maria Kurpik, curatorul expoziţiei, prilejuiesc întâlnirea publicului din România cu fenomenul afişului polonez – sintagmă folosită de criticii internaţionali pentru a denumi producţia prolifică, originală şi de o înaltă calitate artistică a afişului din Polonia în perioada 1960-1970 care a influenţat grafica de afiş în multe ţări europene".

Cel puțin în cazul afișului de film, polonezii erau recunoscuți pentru creativitatea ieșită din comun.

Beculețe, dulciuri și brazi

S-au aprins beculeţele de sărbători, iar cumplita iarnă a venit cu temperaturi de +15º! Nu îmi amintesc un alt început de decembrie cu ploi primăvăratice.
Duminică am trecut pe la Hanul lui Manuc, unde era în desfășurare SweetFest. În plin Post al Crăciunului, erau întinse tarabe cu dulciuri felurite şi îmbietoare. Dulcele s-a înfrăţit cu săratul, alături de bomboane şi cozonaci fiind şi plăcinte cu aspect de pizza.
Moş Nicolae a adus daruri pentru mici și mari, dar și străzi blocate de mașini, care se îmbulzesc spre Mall-uri și piețe. La Obor s-a deschis deja cel mai mare târg de brazi din București.

From the guy that brought you Universal Soldier comes... Shakespeare?!?

Anonymous (M.B., Germania 2011) este o surpriză cinematografică plăcută! Roland Emmerich, tipul (gay, am aflat cu stupoare abia acum câteva luni, dar în nici un caz genul Almodóvar!) care l-a regizat pe Van Damme (Universal Soldier) și care a regizat de mai multe ori sfârșitul lumii (Independence Day, The Day After Tomorrow, 2012), aduce acum pe marile ecrane sfârșitul unei "imposturi istorice"!
Sună scandalos, dar plauzibil. Anonymous ne prezintă ultimii ani ai epocii elizabetane, când pe scena Teatrului Globe din Londra răsunau versurile celui mai aclamat dramaturg anglo-saxon al tuturor timpurilor. Aici intervine întrebarea: care era adevărata lui identitate? A fost autorul lui Hamlet William Shakespeare, provincialul a cărui familie era analfabetă, sau Edward de Vere, al 17-lea Duce de Oxford, poet, dramaturg, patron al artelor și apriopiat al reginei? Ducele și-ar fi ascuns identitatea (în spatele numelui unui simplu actor al Teatrului Globe) pentru că în epoca respectivă nobilii nu puteau să semneze opere artistice de niciun fel, era sub demnitatea lor.
Controversa nu este recentă, ci datează încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, când au fost propuși vreo 70 de candidați la titlul de autor legitim al operei lui Shakespeare. Printre ei: Francis Bacon, Ducele de Derby, Christopher Marlowe și... Edward de Vere, al 17-lea Duce de Oxford.
La cursul de Istoria Culturii și Civilizațiilor asistam cândva la expozeul doamnei noastre profesoare pe tema controversei în discuție. Pentru prima oară am auzit atunci că nu se păstrează nici măcar un manuscris original semnat de Shakespeare! Toate ar fi fost distruse în urma unui incendiu la Globe. Mai mult, nici un alt text de-al "bardului de pe Avon" nu a mai apărut după acest incendiu (din 1613). Deci marele scriitor, care a scos capodoperă după capodoperă timp de două decenii, s-a oprit brusc din scris cu 3 ani înainte de moartea sa. Doamna profesoară de la Facultate ne-a mărturisit că a vizitat mormântul "bardului" din orășelul său natal, Stratford-upon-Avon. Cică figura personajului sculptat (bustul a fost adăugat la mai mulți ani după moarte), cu obrajii roșii și pana "de poză" în mână, i-a părut dubios de kitsch-oasă. Misterul se adâncește când aflăm că familia lui Shakespeare era "certată cu citirea și scrierea". Ce fel de om de cultură, care a ajuns la un asemenea nivel de măiestrie a cuvintelor, își privează fiicele de educație (știu, vorbim de secolul al XVII-lea, dar...)? Aceste detalii nu înseamnă mai nimic în ochii cărturarilor academici, dar dacă ar fi să urmăm logica lui Columbo, ele construiesc un caz solid împotriva individului numit William Shakespeare.
Spuneam că Anonymous (M.B., Germania 2011) e o supriză plăcută în contextul filmografiei lui Roland Emmerich. Regizorul de origine germană a făcut o căruță de bani în America, mulțumită filmelor lui comerciale, în care actorii joacă deobicei... prost! Efectele speciale și scara la care sunt "înscenate" cataclismele din aceste filme aduc publicul în sală. Dar iată că tipu' s-a ambiționat să urce puțin pe scara calității și a reușit! Nici Independence Day (1996) nu era un film de proastă calitate, dar Anonymous concurează cu Shakespeare in Love (1998), sau Elizabeth (1998). Deci schimbarea de ton și de costume i-a priit lui Emmerich. Mă așteptam la reconstituirea minuțioasă a orașului medieval, cu miniaturi și CGI, dar nu îl vedeam pe regizorul lui Van Damme pregătit să-i facă față Vanessei Redgrave, minunată în rolul bătrânei regine Elizabeth. Fiica ei, Joely Richardson, este la fel de bună în rolul tinerei Elizabeth. Toată distribuția este remarcabilă, iar punctul forte al filmului rămâne scenariul. Deși romanțează multe personaje și fapte istorice, acest scenariu țintește eficient întrebarea: cultura se naște pe străzile noroioase ale Londrei elizabetane, sau în castelele nobililor, care au avut parte de o educație aleasă și de acces la intrigile curții, sursă de inspirație pentru multe din piesele istorice ale numitului Shakespeare?
Emmerich rezonează la ipoteza Edward de Vere, creionând un Shakespeare excesiv de bădăran și oportunist, care se pierde printre personajele secundare. Edward de Vere, în schimb, este portretizat cu compasiune: adoptat de consilierul reginei - vicleanul William Cecil, care dorea să-l crească pentru a deveni succesorul Elizabetei, el ajunge un nobil scăpătat și ignorat la curte. Propriul talent de scriitor i-a stat în calea carierei militare și politice. În ciuda crezului său, că orice artă este politică, altfel ar fi doar decorațiune, Ducele nu reușește să provoace o revoltă spontană prin asemănarea lui Cecil cu Richard III din piesa lui. Deci cuvintele nu pot învinge armele și intrigile dregătorilor.
Însă cele mai interesante secvențe ale filmului sunt reprezentațiile pieselor, sub ochii autorului anonim, prezent în calitate de spectator la Globe. El trebuie să-și plătească anonimatul, pentru ca literatura lui să poată supraviețui. Artiștii de azi plătesc pentru celebritate, în timp ce arta multora dintre ei este atât de trecătoare!

Life in a Day

În facultate fiind, am fost să văd documentarul Bodysong (2003), în cadrul unei ediții timpurii a Festivalului Filmului European, parcă (sau britanic?). Sala de la Studio era plină de colegi de-ai mei "multimediști", that is studenți la "secția de montaj și sunet" a Facultății de Film. Proiecția s-a petrecut într-o liniște specifică atmosferei în care vedeam filmele de examen la facultate, când simțeai în ceafă orice privire admirativă sau mustrătoare. Cu aceeași concentrare de "specialist" se cere văzut și filmul Life in a Day (2011), care nu se poate adresa unui public eterogen. Nu degeaba monteurul filmului (Joe Walker) este primul nume de pe genericul final (care curge peste imaginea sugestivă a unui melc).
Life in a Day (2011) este un experiment dorit "istoric". Unicitatea lui nu constă în cantitatea materialului brut (4 500 de ore!), sau în varietatea locurilor prin care își "teleportează" spectatorii, ci în faptul că toată "gălăgia" de pe ecran s-a petrecut într-o singură zi. În vara lui 2010 s-a lansat pe YouTube un apel către toți cei interesați să participe la acest experiment, filmând (amatoricește sau "profi") o singură zi din viața lor. Aceste filmulețe (mii, din 192 de țări) au fost apoi încărcate pe site-ul menționat, de unde au ajuns în brațele realizatorilor.
Doar un fanatic al imaginilor de orice tip, precum Ridley Scott, putea să-și pună renumele în joc sprijinind acest proiect. Life in a Day nu poate fi considerat un documentar, dar nici o docu-ficțiune, docudramă ș.a.m.d. Are zeci, sute de protagoniști - deci nici unul. Drama fiecăruia, deși apare în prim-planul acțiunii pentru câteva momente, este repede înlocuită de o alta, atât de diferită și de ciudată, încât pare să-i anuleze efectul. Dacă fără personaj nu avem o narațiune, înseamnă că acest film este cel mult un eseu de 90 minute. O meditație compusă din fragmente de viață reală, fragmente de dramă aranjate într-o formă lirică.
Problema cu viața reală este că nu prezintă interes în sine, decât pentru "fanatici" (Ridley) și pasionați ai genului cineverite. Ei sunt cei care văd interesantul într-un material, chiar și brut. Restul oamenilor se așteaptă la ceva mai palpitant decât viața reală, atunci când merg la filme. Riscul unui astfel de experiment este disoluția mizei, a ideii "tutelare". De aceea, Life in a Day nu lasă realitatea să curgă de la sine. Muzica vine să umple "cariile" și să îmblânzească hurducăielile aparatelor de filmat (căci au fost muuulți operatori!), chiar dacă imaginea nu este mult mai bâțâită decât la von Trier, de exemplu. Iar adevăratul "făurar" al acestui film este monteurul. El a avut fabuloasa misiune de a "croșeta" mii de ore, pentru a "scoate" 90 de minute suportabile pentru public. Pe site vom citi că regizorul Kevin Macdonald este cel care a adus filmul la forma finală, dar... adevărul "este relativ" în lumea filmului.
Deci îi mai poate supraviețui vreo idee acestui "tzunami" de imagini, venind din toate colțurile Pământului? "We long to belong, to connect, to be understood, and to be a part of something meaningful and worthwhile. This film speaks directly to this need and is able to transcend religion, culture, age, and gender to get at the heart of what it means to be a human being on earth today", comentează kerick08 pe Imdb. Life in a Day este produsul fenomenului YouTube, care a făcut din film un mediu la fel de accesibil precum pixul, sau hârtia. Accesibilitatea, contrar așteptărilor lui Godard, nu face din aceste filmulețe niște opere de artă. Filmarea într-o singură zi este doar pretextul unificator al colecției, care pune în scenă paradoxul existențial de azi: atât de apropiați și, totuși, atât de îndepărtați. În mod curios, nu găsim nici o scenă filmată în România, ci doar niște "gitanes" ruși, sau slavizați prin alte vecinătăți, care se trezesc cu caprele pe imaș. La fel de curios, nu vedem decât oameni modești, care trăiesc în apartamente înghesuite, ticsite de haine (aruncate pe peste tot), sau în mahalale orientale. Nici măcar un broker dintr-un penthouse luxos din Manhattan!
14 oameni trăiesc într-o cocioabă dintr-un cimitir arab. Unul dintre ei ne explică de ce nu poate munci: soția i-a murit, și are mai mulți copii cărora le poartă de grijă. "Dar suntem încă vii" - spune el. "Dumnezeu nu ne-a uitat. Nu avea cum să creeze această populație pentru a o uita!". Varianta integrală a acestui film e disponibilă, gratuit, unde oare dacă nu pe YouTube:

Festivaluri de toamnă târzie

Poate nu ştiaţi, dar în Bucureşti există de 3 ani un Festival de film pentru copii - Kinodiseea. La începutul lunii noiembrie, cea mai recentă ediţie a festivalului a adus în atenţia publicului o serie de producţii cinematografice internaţionale, distinse la festivaluri precum Berlinale, Cannes, Miami, Sundance, Sidney. Filmele din program au rulat la Digiplex Băneasa, la Cinema Eforie şi la Noul Cinematograf al Regizorului Român (Muzeul Ţăranului Român).

Cea de-a doua ediţie a Festivalului internaţional de film experimental (BIEFF 2011) s-a încheiat cu succes, după avanpremiera extraordinară a celui mai recent film al maestrului rus Aleksandr Sokurov: Faust, câştigător al Leului de Aur la Veneţia 2011. Din păcate, nu am ajuns la proiecţie (intrarea a fost gratuită).
De-abia se termină festivalul pomenit, că a început DaKino, ediţia 21. În cadrul festivalului, se lansează şi volumul Noul cinema românesc. De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu, coordonat de Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu şi apărut recent la editura Polirom, în colectia „CINEMA”.

Să aducem România acasă!

În timpul unei interminabile pauze publicitare de pe un post TV local, am dat cu ochii de o campanie intitulată "Hai să aducem România acasă!".



Cu un asemenea titlu inspirat şi cu nişte declaraţii tragic de adevărate ("am arătat lumii cum să zboare, dar am uitat să ne înălţăm"), Gerovital oferă 1% din valoarea produselor vândute Echipei Olimpice a României. Campania este valabilă în perioada 14 octombrie – 14 decembrie 2011. Bineînţeles că această campanie ar trebui continuată cu susţinerea bibliotecilor, muzeelor, cercetării şi creaţiei româneşti, pentru că valoarea românilor nu se regăseşte doar în sport. Oamenii evocaţi prin montajul clipului - Henri Coandă, Nicolae Paulescu, Mircea Eliade, Ana Aslan - merită apreciaţi de conaţionalii lor la fel ca un Hagi, sau o Nadia.
Încet-încet, românii care se risipesc printre străini, vor putea să-şi amintească de "casa" lor, o ţară numită România!

Grădiniţa din hypermarket

Hoinărind printr-un hypermarket, am rămas marcat de numărul mare de copii "anexaţi" la cumpărături de părinţii lor. După gratiile metalice ale cărucioarelor închirate cu 5 bani/buc. la intrare, uneori amestecându-se cu diversele produse din straniul lor habitaclu, puteau fi zărite figuri plictisite, mirate, entuziasmate. Sper că aceşti copilaşi nu îşi petrec la fel de mult timp prin labirinticul hypermarket ca şi părinţii lor! Merită să afle că viaţa poate fi mult mai mult decât atât.













Cel mai expresiv cărucior din "top":

7 miliarde de consumatori, 1 iGenius şi nişte munţi Carpaţi

Zilele acestea atingem cifra de 7 miliarde pe Planeta albastră, ocazie cu care Organizaţia Naţiunilor Unite spune, cu naivitate (intenţionată?), că "nu este doar o chestiune de cifre. Este vorba despre istoria umanităţii. 7 miliarde de persoane au nevoie de hrană (...) de drepturi şi de libertate. Libertatea de a putea să-ţi creşti copiii în pace şi siguranţă"...
Tot în aceste zile, două documentare de excepţie au fost difuzate de posturi concurente de televiziune - unul despre felul în care Steve Jobs (1955-2011) a schimbat lumea, altul despre neclintirea munţilor Carpaţi, mai nou periclitată de (ne)civilizaţia neaoşă.


iGenius: How Steve Jobs Changed the World arată, pe scurt, realizările uberfamous-ului vizionar al companiei Apple, de la computerul Macintosh (lansat în 1984) până la IPad-ul de anul trecut. Privind acest film am avut deodată imaginea unui Prometeu contemporan. Jobs a vrut să împingă tehnologia informaţiei cât mai departe, indiferent dacă omenirea era sau nu pregătită pentru acest progres accelerat. Îmbrăţişând produs după produs, americanii au deschis şi altora apetitul pentru gadget-urile plăsmuite de Jobs & Co. Dar acestea, în ciuda aspectului agreabil (Jobs avea o oarecare cultură "plastică") şi a calităţilor recunoscute, rămân doar nişte obiecte. Unii invitaţi din documentarul amintit spuneau că devin fericiţi privind conturul graţios şi atingând suprafeţele "plăsticoase" ale unui IPhone! Deci una e să te bucuri de eficienţa unui Mac Mini, sau a oricărui computer cu care poţi crea la rândul tău ceva, iar alta e să preaslăveşti obiecte pe care le vei arunca peste câţiva ani (în cel mai bun caz). Cât de spălat pe creierul consumerist tre' să fii?!
Despre viaţa agitată şi discursul lui testamentar de acum 7 ani, când aflase că are o boală terminală, s-a vorbit mult în săptămânile de după decesul lui Steve Jobs. El îi îndemna pe studenţii de la Stanford: stay hungry, stay foolish! Alăturat fotografiilor unor celebrităţi precum Picasso sau Maria Callas, îndemnul companiei Apple - Think different! - rămâne unul dintre cele mai inspirate sloganuri publicitare.
Ieşirea lui Jobs din scenă i-a făcut pe unii să răsufle, probabil, uşuraţi (rivali precum Bill Gates, care are, în mod curios, la fel de multe litere în nume), iar pe mulţi să-l omagieze prin cele mai stranii metode. Am văzut oameni care purtau în braţe IPad-uri cu lumânări virtuale "arzând" din ecranele LCD. Deci nu au venit cu lumânări reale, ci cu imaginea unor lumânări (nu o imagine în sensul plotinian al cuvântului), iar aceste scene m-au făcut să mă întreb dacă îmi place felul în care Jobs a schimbat lumea noastră?


Pe cât de volatilă este lumea lăsată în umbra lui Steve Jobs, pe atât de stabilă şi rezistentă la schimbare este cea admirată în documentarul Wild Carpathia, de Charlie Ottley (Travel Channel). Acest film este dedicat munţilor care traversează România, "home to bears, wolves and the elusive lynx, perhaps the last great wilderness in Europe. Charlie also meets HRH Prince Charles to find out why he has a special interest in the area. Wild Carpathia captures the fragile majesty of a unique eco-system and shows why it deserves to be preserved in all its glory for the benefit of future generations".
Nu ştiu dacă fascinaţia Prinţului Charles pentru ţara noastră are şi un subtext "ocult", dar sunt de acord cu mesajul declarat! Dacă noi nu suntem în stare să ferim Carpaţii de buldozere şi prostie, măcar să-i lăsăm pe alţii!

Castelul, Regele şi regizorul

În timp ce la Bruxelles se dezbătea soarta "euroiului", iar la Recensământul autohton unii se declarau "daci liberi", am fost într-o scurtă plimbare prin munţii Munteniei!

Poposind la Sinaia, am urcat spre Peleş, unde tristă mi-a fost mirarea în faţa feluritelor gunoaie aruncate chiar pe frumoasa pajişte din faţa renumitului castel. Cu gândul la Regele Mihai, mă întrebam dacă Majestatea cunoaşte problemele de igienizare a zonei (turistice de interes naţional şi internaţional), de vreme ce Domeniul Peleş i-a fost retrocedat acum câţiva ani? Probabil că Regele însuşi nu se ocupă cu strângerea gunoaielor, pentru asta ar fi mult mai indicaţi actualii conducători ai patriei noastre, care nici nu s-au sinchisit să facă act de prezenţă la discursul ţinut în faţa Parlamentului de către ultimul monarh român!
Regele Mihai I al României s-a adresat naţiunii, pentru prima oară după 64 de ani, într-o şedinţă solemnă a camerelor reunite cu ocazia aniversării a 90 de ani de viaţă! Abia trezit din somn, am privit cu interes transmisiunile în direct de la Parlament, clădirea faraonică, ceauşistă, unde Regele a fost onorat chiar de cei care îl alungau din ţară la începutul anilor '90. Privind imagini de la celelalte manifestări omagiale, de la Atheneu, BNR, Operă etc., am avut din nou revelaţia unei naţiuni dezorientate, gata să scandeze MONARHIA SALVEAZĂ ROMÂNIA, după ce votase cu o majoritate covârşitoare urmaşi al comunismului în fruntea republicii (atât în 1992 cât şi în 2009). Pentru doar câteva minute cât a durat discursul său, Regele, aşa bătrân şi "cocârjat" de istorie, a reuşit să facă o demonstraţie de modestie şi verticalitate în faţa câtorva generaţii de români învăţaţi să-l dispreţuiască. Am extras câteva fraze:
"Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.
(...)
Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.
(...)
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa.
(...)
Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere. Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.
(...)
Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.
Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!".

De când nu am mai auzit aşa ceva într-un discurs ţinut în Parlament?

Şi ca un corolar tragic al evenimentelor descrise mai sus, am aflat că regizorul Liviu Ciulei a murit în noaptea de luni spre marţi, la vârsta de 88 de ani, în Germania. Marele cineast şi om de teatru a tras cortina peste o lume de care puţini îşi vor mai aminti, pentru că ceilalţi pot merge mai departe şi fără memorie.

Criza economică şi criza duhovnicească

În octombrie 2010, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei a trimis o enciclică adresată "CĂTRE POPOR". Fiecare grec a primit o scrisoare cu acest mesaj. În paralel, Biserica Greacă a decis că se va separa financiar de stat şi că nu mai doreşte sa depindă de acesta. Iată nişte fragmente edificatoare:

"Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru. Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitările lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre".

"Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea şi rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum prezintă însă nu doar o dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care în practică se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.
Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii. Nu ne-am pus problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.
Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a devenit un interval de timp între două date, a naşterii şi a îngropării, cu un interval necunoscut între ele".

La un an după această scrisoare tulburătoare, care vorbeşte despre "negustori de popoare", sclavia inutilului, "libertate sau fericire?", situaţia economică a Greciei escaladează noi culmi ale disperării. Guvernul elen, atât de criticat în ultimii ani, se luptă din nou pentru obţinerea unui ajutor de miliarde, prin care U.E. ar scăpa ţara de faliment, cu condiţia unui plan de austeritate sever. Birocraţia şi corupţia nu sunt, însă, uşor de strârpit, iar acest lucru este cunoscut de români ca nimeni alţii! În absenţa unor semne de însănătoşire a "sistemului", Grecia ameninţă să tragă întreaga zonă euro într-un marasm fără precedent! Rămâne să ne rugăm alături de vecinii noştri balcanici pentru luminarea minţilor şi sufletelor.

Cirkus Scott la Festivalului Internațional de artă a Circului

După ce Nokia s-a hotărât să abandoneze fabrica de la Cluj, românii ar fi trebuit să se bucure și mai mult de prezența unor circuri prestigioase în cadrul Festivalului Internațional de artă a Circului. Se știe că în vreme de restriște, oamenii se bulucesc la distracție (chiar dacă cel mai ieftin bilet este 40 RON!). Până mâine, 2 octombrie, se va desfășura în București Ediția a III-a a fabulosului festival pe care l-am așteptat 2 ani.
Ultima oară am fost în Titan la Circul ceh Berousek, în 2009, respectiv la Ediția a II-a a Festivalului Internațional de artă a Circului. Atunci era primăvară târzie, și ne-a prins un potop de pomină înaintea spectacolului.
Acum am văzut tot "la Titan" (e un teren viran de lângă Parcul Titan, unde se instalează cortul și acareturile) Circul Scott din Suedia. Nu a fost un spectacol ieșit din comun, dar acrobațiile și dresura de elefanți africani / leu de mare au meritat aplauze. Și clovnul inventiv!
Continui să laud organizatorii acestui eveniment rarisim, care adună la București circuri din diferite colțuri ale mapamondului. Anul acesta au fost doar două (Scott din Suedia și Circul Național din Ucraina), spre deosebire de "dezmățul" anului 2008 (Ediția 1) cu 4 circuri străine invitate! Nu știu dacă se mai poate vedea așa ceva în alte țări europene (la Monaco e un Festival care adună doar numere de circ distincte, nu spectacole întregi). Pentru copii (și pentru ceilalți oameni!), acest regal este de neuitat.

Grey's Anatomy: nonsensul supravieţuirii

Nu prea scriu despre serialele difuzate la tembelizor, pentru că nu am mai găsit nimic interesant după ce s-au încheiat Dallas şi Twin Peaks (în 1991). Exagerez! Şi The X Files m-au captivat, tot în anii '90.
Dar iată că de câteva luni am început să urmăresc un serial pe TVR - Grey's Anatomy (creat în 2005 de Shonda Rhimes), un fel de "variantă horror" a cândva îndrăgitului ER. După ce acest post a încetat difuzarea, am continuat să-l văd pe internet! De unde, dom'le, atâta pasiune pentru un serial despre nişte medici din Seattle, care se luptă zilnic cu boala, suferinţa, disperarea şi moartea? Adică o luptă inegală şi obositoare, care devine deprimantă pe termen lung şi nu pare a asigura distracţia preferată de luni seara pentru un om întors de la servici. Bine, medicii ăştia nu sunt tocmai obişnuiţi! În primul rând, toţi sunt chirurgi. Unii scapă rinichiu' care trebuie transplantat pe jos, în timpul operaţiei, alţii extrag tumori nemaivăzute printr-un tip de microchirurgie care seamănă cu dezamorsarea bombelor pe n(e)v(e) - ca în The Hurt Locker.
Dar poate că nu hărnicia, creativitatea și performanţele extravagante ale chirurgilor, sau spiritul benign de competiţie, aproape străin spitalelor de la noi, atrag cu adevărat spectatorii acestui serial, ci dramele personajelor. Între chirurgii stagiari, rezidenţi şi "seniorii" care predau lecţii "pe cord deschis" se desenează un labirint de relaţii şi situaţii, complicităţi şi antipatii, başca a(o)moruri care mai de care!
Rezidenta asiatică, înnebunită după chirurgie cardiovasculară, ar fi gata să-şi abandoneze soţul şi copilul (nenăscut) pentru a "simţi o inimă pulsând" între palmele sale! Specialista în ortopedie e gata să se căsătorească cu prietena ei (deci e "pe invers!") în faţa unei colege (care joacă rolul preotului, în absenţa unui preot dornic să oficieze cununia), iar toate acestea se petrec după ce un accident sinistru de maşină era gata să-i curme viaţa ei şi a fetiţei din burtă (care fusese însămânţată de un fost concubin). Iar dacă tot vorbim de familii, doi dintre cei mai simpatici chirurgi (hetero) din serial se hotărăsc să se "căsătorească" doar scriindu-şi "jurămintele" pe postit-uri, fără alte complicaţii!
Gradul de depravare al colegilor de spital nu poate fi concurat decât de fioroşenia cazurilor cu care aceştia se confruntă la servici (mai toate cazurile prezentate sunt rarități medicale). Și de fiecare dată urmărim, cu sufletul la gură, efortul lor sisific de a "salva"! Salvarea cu orice preţ de la moarte, jurământul oricărui medic, este dus de aceşti chirurgi workaholici, cu ajutorul tehnologiilor revoluţionare din S.U.A. (pe care ei le îmbunătăţesc necontenit în serial), la extreme impresionante! Dar finalul fiecărui episod, oricât de palpitant ar fi, aduce senzaţia unui nonsens tulburător. La ce mai foloseşte supravieţuirea trupurilor, când acestea sunt "carcase goale"?
Bine, aici vorbim mai ales despre "carcasele" medicilor, dar nici cu pacienții nu trebuie să ne fie rușine... Personajele din Grey's Anatomy se zbat în permanenţă ca peştii pe uscat, între două tragedii (personală/profesională). Ei au senzația că (se) pot salva prin propriile forțe de la moarte, dar terfelesc relaţiile interumane, cununia şi procrearea, deci mai toate lucrurile considerate cândva sacre de către civilizaţia occidentală. Dincolo de subiect, se pune în scenă declinul acestei civilizaţii care a îmbrăţişat, cu o nonşalanţă uluitoare, un stil de viaţă viciat. Conştient sau inconştient, creatorii serialului simt nevoia să arunce ciclic "plăgi" asupra personajelor, dar sunt oare aceste "plăgi" percepute drept consecinţele unor demersuri păcătoase? Când vorbim despre păcat, ispăşire etc. ajungem inevitabil pe teritoriul credinţei, iar de vreme ce însăşi credinţa este răstălmăcită în fel şi chip, atât în acest serial, cât şi în realitatea contemporană, cum ar trebui să punem problema fără a alimenta şi mai mult zăpăceala suverană?
Chirurgii despre care vorbim salvează trupuri - oare salvează și vieți? - iar după aceea se simt din nou liberi să greșească. Ei văd (poate că meseria îi obligă să vadă) în oameni trupuri din care se poate tăia. Dar sunt oamenii doar atât? Dacă Grey's Anatomy aduce (şi) aceste întrebări în mintea spectatorului dornic de senzaţional, atunci vizionarea nu a fost în zadar!

"Strada de C'Arte"

Prelungirea verii în toamnă a adus multe beneficii Festivalului George Enescu, care are anul acesta un nou look şi o anvergură fantastică (motto: Magia există!). Pentru că se desfăşoară la doi paşi de Atheneu, "Strada de C'Arte" pare (dar nu e) o manifestare apărută în prelungirea Festivalului.
Plimbarea pe străzile C.A. Rosetti, N. Golescu şi Boteanu devine pasionantă pentru iubitorii de cultură, dar şi pentru cetăţenii sătui de poluarea maşinilor îmbulzite una în cealaltă până în buza trotuarului. Aceste străzi, altfel îngrozitor de aglomerate, sunt blocate traficului auto până pe 24 septembrie, mulţumită evenimentelor organizate de Biblioteca Centrală Universitară "Carol I". În afară de anticariat, expoziţie de pictură, librăria stradală, împodobită cu multe albume inedite & evenimente editoriale, ne putem delecta cu programul de teatru şi filme proiectate în aula BCU. Iar copiii au acces la ateliere de creaţie dedicate.
"Strada de C'Arte" este o idee grozavă, pentru care BCU merită o mare bilă albă. Să sperăm că această primă ediţie va fi urmată de multe altele.

Şi à propos de Enescu şi frumuseţea uitată a centrului Capitalei, Calea Victoriei este în curs de renovare (ca şi "prelungirea" ei, "Centrul istoric"). Trotuarul a fost lăţit în zonele în care carosabilul îl "mânca" excesiv. Pietonii merită acest cadou şi în partea nordică a celebrei căi, unde trotuarul ajunge la lăţimi de câţiva centimetri. În acest fel, Calea Victoriei va deveni mai dreaptă, pentru prima oară în ultima jumătate de secol.

9 11 11

Fotografie preluată din The New York Times

Cu bursele doborâte de criza proaspăt revenită, New York-ul comemorează astăzi 10 ani de la cele mai crâncene atacuri teroriste din istoria Statelor Unite. New York Times vorbește despre THE RECKONING. AMERICA AND THE WORLD A DECADE AFTER 9/11, spunând: In the years since 2001, neither our worst fears nor our highest hopes have been realized. But what passes for normal has exacted a price.
Pe Realitatea citim: "Ceremonia de comemorare a atentatelor din 11 septembrie are loc, ca în fiecare an, în apropierea unei zone în plină reconstrucţie, Ground Zero, în prezenţa familiilor victimelor. Pentru prima dată, aceasta se va desfăşura în timp ce liderul Al-Qaida, Osama ben Laden, este mort, fiind ucis de un comando american la 2 mai".
Nimic din ce am văzut acum 10 ani pe CNN, iar apoi pe toate posturile TV din lume, nu părea real. Nici urmările acestor tragice evenimente nu au părut "reale", sau "realiste". Războaiele din Orientul Apropiat, paranoia generalizată și permanenta neîncredere în guvernul american au însemnat începutul declinului pentru o națiune care se credea la apogeu. La granița dintre milenii, America era într-o situație economică și politică de excepție: deficit bugetar 0 și un arsenal care ar fi girat campanii militare împotriva oricărui inamic imaginabil. Cine și-ar fi închipuit o astfel de superputere devenind labilă în fața unor fanatici islamiști, precum în renumitele filme cu Bruce, Ciucă Norris și Arnold?
Mentalul americanilor, pe buza marasmului încă din anii '90, când s-au trezit fără concurența benefică a U.R.S.S., a fost pregătit pentru 9/11 prin multe filme comerciale (de re-văzut cu atenție thriller-ul lui David Fincher), iar documentarele post factum au ca numitor comun "teoria conspirației". Prea multe întrebări au fost lăsate fără răspuns și prea multe personaje par fabricate de Hollywood, în timp ce dovezile au fost "curățate" odată cu resturile Turnurilor.
Dincolo de controverse și conspirații, memoria celor dispăruți acum 10 ani impune supraviețuitorilor cel puțin un moment de meditație și scrutare a conștiinței colective. Între timp, clarificarea cazului "9/11" continuă să fie la fel de complicată ca și cea a cazului românesc "decembrie '89".

ilooklikeyou.com

Pe facebook am găsit o nouă găselniță e-globalizatoare, numită previzibil "ilooklikeyou". Cu texte gen "Each of us has up to 6 look-alikes around the world. Are you ready to meet your match?", sau "Uniting The World One Face at a Time!", acest săituleț se ocupă de o idee inedită, care m-a vizitat și pe mine de multe ori - chipurile care seamănă, uneori izbitor de mult, în ciuda lipsei oricărei legături de rudenie.
Eu descopeream tot timpul la tembelizor fețe de actori/actrițe care semănau cu rubedeniile mele. Adesea e vorba doar de un "aer" comun, dar anumiți oameni par a fi chiar gemeni, deși trăiesc pe continente diferite, sau, mai interesant, în epoci diferite.

Viorica - numele bucuriei

Viorica Bucur, "reputatul critic de film Viorica Bucur, celebră pentru emisiunea Gala desenului animat a fost înmormântată la Mănăstirea Cernica. Viorica Bucur a fost profesor universitar doctor la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică şi una din figurile emblematice ale Televiziunii Române. Dispariţia Mamei desenului animat a căzut ca un fulger asupra colegilor de muncă şi nu numai". Aşa (de sec) suna ştirea tristă în ziarele locale, dar nu aşa ar suna cuvântul celor care au cunoscut-o şi au ţinut-o aproape de inimile lor.
Nici nu ştiu cum să redactez acest text dedicat unei purtătoare de bucurie în ambele nume. Când auzeam numele Viorica Bucur la televizor, pe unicul post de televiziune din copilăria mea, eram cuprins de acest sentiment. Desenele animate, cele câteva minute despre care s-a tot vorbit în ultimii ani, adesea cu o semi-prefăcută nostalgie, erau cele care aduceau bucuria, dar treptat ele au devenit sinonime cu numele dânsei. "Anii au trecut" şi am ajuns la U.N.A.T.C., unde trebuia să învăţăm Istoria Filmului cu o doamnă tânără, fosta asistentă a regretatului George Litera. Doamna a emigrat rapid în străinătate, fiind înlocuită de... Viorica Bucur.
Spre marea mea bucurie, am reuşit să mă apropii treptat de febleţea mea din copilărie, iar după facultate am invitat-o să-mi acorde un interviu. Acest interviu a fost introdus, fragmentar, în celebrissimul film GDA, iar la o proiecţie a acestui film în compania doamnei am ajuns să declar public afecţiunea pe care i-o purtam.

Faptul că am cunoscut-o pe doamna Bucur a însemnat pentru mine o mare, mare bucurie! Cu atât mai mare a fost dezolarea în faţa modului cumplit de mediatizare a trecerii sale în cealaltă lume. Televiziunile "importante" au flituit ştirea cu câteva propoziţii banale, Acasă TV a arătat imagini de la înmormântare printre ştirile cu piţipoance care găteau dezbrăcate, iar TVR, instituţie onorată cu atâtea decenii de activitate a doamnei Bucur (pentru cine nu aflase încă, genericul Telecinematecii din 1969 a fost realizat de dânsa!), nu a reuşit să realizeze nici un moment de amintire cuvenită, nici măcar un simplu montaj din vechile emisiuni, din Gală sau din "Ecranul"...
Replica mea la această indolenţă respingătoare va fi varianta integrală a interviului din 2007. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Exit Through Street art

După ce am văzut filmul documentar Exit Through the Gift Shop (S.U.A. - Marea Britanie 2010), îndelung recomandat de câteva prietene "iubitoare de artă", mi-am propus să scriu ceva despre "chestia" asta.
În primul rând, am remarcat fenomenul street art şi pe plaiurile noastre, fotografiind câteva "urme" de pe pereţii Bucureştiului, dar şi de prin coclauri puţin umblate ale ţării. Dacă le-am fotografiat, înseamnă că mi-au captat atenţia (vezi foto). De câţiva ani s-au înmulţit stencil-urile cu iz socio-politic, gen figura lui Ceauşescu cu aripioare de îngeraş şi o bulă de bandă desenată, în care citim "vin în 5 minute". Mi-au părut haioase, deşi cinice şi negre (la propriu şi la figurat). Am apreciat şi blogul Bucuresti Colors, plin de fotografii cu street art autohton.





În al doilea rând, nu ştiu dacă acest tip de artă şi-a câştigat un loc legitim în conştiinţa urbană, de vreme ce multe creaţii parazitează spaţii publice într-un stil obscur, la adăpostul nopţii şi fără un gir concret al comunităţilor locale. Chipurile, termenul de street art se delimitează de graffiti şi vandalism, dar motivaţiile artiştilor (rebeli, anti-consumerişti, anti-bla-bla) şi "punerea în operă" nu sunt prea diferite.
Să ajung la Exit Through the Gift Shop. Acest film îţi dă senzaţia că se ocupă de fenomenul street art din Occident, dar defapt deraiază, prin personajele sale, spre alte discursuri şi "demersuri" artistice (expuneri în spaţii amenajate, comercializare etc). Aveam un asistent la Facultate care spunea că pentru el un film este bun mai degrabă dacă este adevărat, decât dacă este frumos. Lumea din jurul nostru a devenit dependentă de minciunele, impostori şarmanţi, gogoşele cu ambalaj drăguţ, ţoale ieftine şi gablonţuri vândute sub tocita etichetă "vintage". Unul din eroii documentarului în discuţie, Thierry Guetta, un francez trăitor pe Coasta de Vest, era el însuşi un comerciant de haine "vintage", respectiv cârpe cumpărate cu 5 dolari şi vândute de aproape 100 de ori mai scump, asta înainte să ajungă "artist" de succes la L.A. Parcă din plictiseală, tipu' ăsta s-a apucat să filmeze în prostie tot ce prindea în cale (inclusiv apa trăgându-se la o toaletă publică, unde probabil tocmai se uşurase, şi cu zoom in-out-in pe deasupra!), şi tot hoinărind cu aparatul lui de filmat prin Paris a dat peste un văr de-al lui, care întâmplător se ocupa cu street art sub pseudonimul Invader.
În acest punct, filmul îl lasă la o parte pe Guetta şi pasiunea lui uşor bolnavă de a filma (dezlănţuită de o întâmplare tragică din copilărie), transformându-se într-un documentar underground despre viaţa palpitantă a "street-artiştilor", cu instrumentele lor cărate mai ales noaptea, pe străzi, acoperişuri, pe după calcane ş.a.m.d. Thierry Guetta îşi canalizează pasiunea către câţiva artişti (Shepard Fairey, Neck Face, Borf), care mai că se ascund (de teama poliţiei), mai că vor să-şi facă publice metodele de realizare a stencil-urilor şi a altor creaţii. El devine operatorul "oficial" al fenomenului. Şi tocmai atunci când începi să simpatizezi aceste activităţi care, deşi ilegale, arată o sete de exprimare artistică de nestăvilit, şi par dezinteresate (pecuniar), acţiunea ia o turnură neaşteptată. Thierry Guetta îl cunoaşte pe britanicul Banksy, un fel de "Vader al street art-ului", mastermind-ul obscur al unor obiecte deformate (art intervention, precum o cabină telefonică îndoită prin sudură), sau imagini şi instalaţii subversive (o păpuşă gonflabilă îmbrăcată în haine asemănătoare deţinuţilor din Cuba, spânzurată de gardul unui montagne-russe din Disneyland - Florida). Fascinat de acest Banksy, care nu acceptă să fie filmat decât din spatele glugii, Guetta devine un fel de "apprentice", câştigându-i încrederea. Când Banksy află că Guetta deţine o arhivă impresionantă de casete video, unde se găsesc filmaţi atâţia street-artişti de-a lungul unui deceniu, îl invită să se apuce de montat imensul material brut, neorganizat şi aruncat în cutii de plastic. Cu slaba sa pricepere şi fără prea mult zel, Guetta realizează un documentar de o oră - Life Remote Control - care, în termenii lui Banksy, este "de neprivit". Şi astfel Banksy, alt neofit într-ale filmmaking-ului, se apucă el însuşi să organizeze materialul şi să realizeze filmul intitulat Exit Through the Gift Shop.
Atât de caraghioasă este structura acestui film, încât cu greu îi poţi respinge ingenuitatea frenetică. Poate de aceea faptele narate par autentice (mulţi au considerat că Guetta - personaj plus acţiunile sale, este "fabricat"). Banksy a vrut să scoată "the world's first street-art disaster movie", şi într-adevăr este vorba despre street art şi "art-disaster". Banksy este autor şi personaj într-un film care face rocade între protagonişti. Dacă începe cu Guetta ca protagonist şi continuă cu Banksy, ultima parte se concentrează din nou pe primul. La recomandarea "maestrului" său, Guetta se apucă să creeze şi el street-art. Începe cu autoportete lipite pe pereţii străzilor lăturalnice (narcisismul este aici un apanaj al mediocrităţii). Îşi vinde "biznisu" (bişniţa) cu haine, îşi "trage atelier" de fiţă şi un nume de scenă - Mr. Brainwash (nume foarte inspirat, trebuie să recunoaştem) după care vrea să debuteze "oficial" cu o expoziţie-monstru. Dacă această expoziţie şi succesul ei sunt actual facts, înseamnă că americanii chiar au un grad ridicat de prostie înscris în codul genetic. Oricum, reală sau inventată, expoziţia adună multă prostime (ca să nu folosesc un prefix mai vulgar, dar potrivit), care nu doar admiră, dar şi cumpără cu mii şi zeci de mii de dolari tot felul de print-uri photoshopate, imitaţii penale (dar numeroase) după alţi street-artişti, în frunte cu Banksy.
Deznodământul documentarului frapează cel mai mult, prin sinceritatea dezarmantă a artiştilor "consacraţi" în faţa neaşteptatului succes comercial al lui Thierry Guetta (Mr. Brainwash). Shepard Fairey şi Banksy par copleşiţi de senzaţia că au fost trădaţi, amestecată cu urme de invidie refulată: tipul care nu odată fusese "gratulat" pe parcursul filmului cu calificativul "retard", sau "mental issues", a reuşit în câteva săptămâni ceea ce ei, foştii lui idoli, râvniseră pe ascuns ani de zile! Pentru că nevoia de celebritate, nedeclarată şi chiar negată ("it's not about money" - spune la un moment dat chiar Banksy) mocneşte în fiecare din aceşti artişti "ai străzii", de vreme ce vor să-şi impună cu forţa operele, "aruncându-le" în ochii trecătorilor indiferent de disponibilitatea acestora.
Impostura răsplătită cu o glorie ridicolă este "morala" acestui film amoral, anarhic, aparent contrafăcut în sine, dar cu siguranţă o caricatură remarcabilă a unei lumi ţâcnite. Dar în lumina tristă a violenţelor stradale din Londra, Exit Through the Gift Shop stârneşte şi altfel de reacţii. Iată ce scrie un spectator britanic pe Message board-ul filmului de pe Imdb:
"criminal might be a harsh word for him, but graffiti is criminal damage and should not be encouraged with films and books. idiot yobs try to imitate his work with their doodles and it makes Britains streets look ugly. My house mate is a fan and has his book and painings on his wall, some of it looks good. Why can't Banksy do his art on canvas or other materials. It's the tax payer that has to pay for the removal of his work off buildings. where will it end? Smashed up phone boxes? Arson? more london riots and looting?" (single_serving_friend).

Eticheta pâinii

Voi reproduce textuleţul de pe eticheta unei pâini clasice dintr-un hipermarket bucureştean. M-a uimit mulţimea de "chestii" adunate într-un produs aparent banal, care cândva nu îmi părea capabil să pună în mişcare o întreagă industrie alimentară. "Ingrediente: făină 650, apă, drojdie, ameliorator (enzime, dextroză, esterii mono şi diacetil tartrici, aimono şi digliceridelor cu acizi graşi, cisteină), realizate într-un atelier (sau de la un atelier de lucru) poate conţine urme de proteină din lapte, lactoză, ouă, proteină din soia, lecitină din soia, gluten, grâu, secară, nuci, ulei de castane, lupin, peşte, crustacee, porumb, cacao, stimulente, alune, castane, arahide, ulei de arahide, susan, ulei de susan, glumatiţi, sulfaţi, coriandru, ţelină, morcov, muştar, ulei de nuci".

După cum se poate observa, grâul este menţionat abia după 15 alte elemente din compoziţia acestei pâini. Am încercat să aflu mai multe despre unele "ingrediente" menţionate mai sus. De pe net, bineînţeles (oare or fi corecte definiţiile?)

enzime - "proteine sau proteide fără de care celule vii nu pot înfăptui reacţii complexe într-un timp scurt, la temperatura mediului înconjurător. Ele sunt substanţe care catalizează reacţiile biochimice din organism, avînd un rol esenţial în biosinteza şi degradarea substanţelor din materia vie, întîlnindu-se în toate organismele animale, vegetale şi în microorganisme, mai fiind denumite din această cauză biocatalizatori. Fără enzime , procesele biochimice s-ar desfăşura cu viteze foarte mici";

dextroză - "glucoză dextrogiră obţinută prin hidroliza acidă a zahărului, amidonului, celulozei; Glucoză solubilă în apă, având diverse întrebuinţări în industria alimentară";

esteri - "săruri ale acizilor corespunzători la care se adaugă numele radicalului adiţionat din alcool sau fenol";

aimono şi digliceridelor cu acizi graşi - aici sunt doi termeni:
monogliceride - "gliceride, care au fost esterificate cu doar un acid gras. În dependenţă de poziţia grupei -OH în cadrul moleculei, există 2 forme ale monogliceridei: 1-monogliceridă şi 2-monogliceridă";
digliceride - gliceride care au fost esterificate cu 2 acizi graşi;

acidul tartric "este utilizat pentru a preveni ionii de cupru (II) să reacţioneze cu ionii de hidroxid (HO^-), prezenţi în prepararea soluţiei de oxid de cupru (I). Oxidul cupros este un precipitat de culoare brun-roşcată, şi rezultă din reducerea sării cuprice cu o aldehidă într-o soluţie alcalină".

lactoză - "glucid care poate fi întâlnit în lapte. Numele de lactoză provine din latină: lac, lactis - lapte iar terminaţia oză se adaugă glucidelor. Laptele sau produsele lactate conţin în procent între 1,5–8 % lactoză. Lactoza face parte din categoria dizaharidelor, ea este alcătuită din o moleculă de d-galactoză şi o moleculă de d-glucoză, cele două molecule sunt legate în poziţia β-1,4- printr-o legătură glicozidică. După Uniunea Internaţională de Chimie Pură şi Aplicată lactoza este denumită 4-O[β−D-galactopiranozil]-D-glucopiranoză (β)";

gluten - "is a protein composite found in foods processed from wheat and related species, including barley and rye. It gives elasticity to dough, helping it to rise and to keep its shape, and often giving the final product a chewy texture";

lupinul peren (Lupinus perennis) "este o plantă medicinală şi meliferă din familia Fabaceae. Creşte în tufe mari, alcătuite din frunze palmat compuse, lucioase verde deschis şi numeroase tije lungi, cu flori divers colorate. Florile de lupin se conservă bine în apă după ce sunt tăiate. Preferă solurile profunde, bogate. Înfloreşte în lunile iunie şi iulie";

glumatiţi - ?

sulfat - "a salt of sulfuric acid";

Remember Wikipedia:
1. "Pâinea este un produs copt în cuptor, alcătuit din aluat drojdie sau alte ingrediente care dau pâinii un gust şi aromă mai plăcută, sau care împiedică în timpul procesului de coacere să se formeze o crustă prea tare la suprafaţa pâinii.
Cerealele măcinate folosite mai frecvent la producerea făinii pentru pâine sunt grâul şi orzul. În perioada de sărăcie, foamete, s-a amestecat făina de cereale cu făină de mazăre, fasole sau de cartofi, (mucegăia pâinea mai repede) ghindă (din cauza taninului împrumuta un gust amar pâinii). În aceste timpuri grele, în Germania se recurgea pe piaţă la falsificarea făinii de cereale prin amestecare cu gips sau rumeguş de lemn";

2. "Aditivii alimentari (cunoscuţi în limbaj uzual şi ca E-uri) reprezintă orice substanţă naturală sau chimică care nu este consumată ca aliment in sine şi nu este folosită ca ingredient constituent al unui aliment, care are sau nu valoare nutritiva şi care se adaugă intenţionat, cu un scop tehnologic (incluzând modificări organoleptice) în timpul producerii, procesării, preparării, tratării, împachetării, ambalării, transportului, stocării, sau în timpul altei modificări aplicate unui aliment, devenind un component sau afectând într-un fel sau altul caracteristicile alimentelor".

PS: Label-ul ar trebui să fie CHEMISTRY, dar această "etichetă" nu e în colecţia oficială de label-uri ale blogului ;)